“Dacă-i degeaba, nu vin! Daţi, aşa simbolic, 5 lei. Să vezi că s-ar umple piaţa!”

© Jurnalul.ro| Marea amărăciune a lui Tudor Gheorghe este faptul că în Piaţa Universităţii sunt mai puţini oameni decât la spectacolele sale de la Sala Palatului. Crede în destinul istoric al României, dar nu crede că schimbarea se va produce mai devreme de două-trei generaţii.

● Jurnalul Naţional: Aţi avut cel mai dramatic mesaj social exprimat pe scenă, de la Revoluţie încoace, cu spectacolul “Degeaba”. Aţi arătat că vă pasă şi aţi protestat pe scenă. Ce se întâmplă, acum, cu spectacolul străzii?

Tudor Gheorghe: Faptul că în Piaţa Universităţii se adună 1.000-1.500 de oameni este jenant din punc­tul meu de vedere. Dacă ne gân­dim bine, Sala Palatului are peste 4.000 de locuri, şi la spectacolul meu a fost o manifestaţie mult mai amplă. Acolo lumea, bineînţeles, apluada, nu se strigau lozinci, dar era suficient ce spun eu pe scenă. Sala reacţiona, fiind evident că exista un consens al vor­belor mele cu atitudinea mea. Lu­cru­rile trebuie făcute altfel, aşa cred eu. Am mereu sentimentul că pe noi ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un har extraordinar, dar care de foarte multe ori se întoarce împotriva noastră.

● Este vorba despre umor?

Tudor Gheorghe, doctorul

© Jurnalul.ro | Tudor Gheorghe a primit, miercuri, titlul de Doctor Honoris Causa, conferit de Senatul Universităţii din Craiova, reprezentând, potrivit conducerii instituţiei, “un modest omagiu pe care universitarii olteni îl aduc unuia dintre simbolurile acestui colţ de Românie”. “Convinşi fiind de adevărul spuselor lui Marin Sorescu că, ascultându-l pe Tudor Gheorghe, «ni se confirmă bănuiala că poezia românească – populară şi cultă – poate mişca munţii» şi că de fiecare dată când avem imensa bucurie de a-l vedea nu ne putem stăpâni o lacrimă de dragoste, ad­mi­ra­ţie şi mândrie, în calitatea mea de rector al Universităţii din Craiova îmi revine deosebita onoare de a vi-l prezenta astăzi pe domnul Tudor Gheorghe, căruia Senatul Universităţii din Craiova a decis să îi acorde titlul de Doctor Honoris Causa”, a declarat prof. univ. dr. Ion Vladimirescu, rectorul Universi­tăţii. Vizibil emoţionat, maes­trul Tudor Gheor­ghe a replicat: “Vreau să vă spun că această înaltă, onorantă distincţie le întrece pe toate dintr-un motiv absolut românesc şi oltenesc în primul rând: Domne, când îţi dau ai tăi o asemenea distincţie e lucru mare. Să te recunoască ai tăi este cea mai superbă întâmplare din viaţa mea”, a spus Tudor Gheorghe. Pentru că a încheiat în forţă un an în care a dovedit că este “o instituţie”, fără intenţia de a rivaliza cu prestigiosul titlu universitar, Jurnalul Naţional îl declară pe Tudor Gheorghe “Omul Zilei”. Citește și Gândul.info! Agerpres.ro! Ziare.com! Ora de Dolj! Gazeta de Sud!

Tudor Gheorghe: „Visam să fiu profesor de Limbă Română“

© Adevărul.ro | L-am întâlnit pe Tudor Gheorghe într-unul dintre acele momente pe care numai un artist le cunoaşte şi le poate înţelege – momentul de maximă dăruire, chiar înaintea primelor aplauze, înaintea primilor paşi pe scenă. Era tulburat, îi fremătau mâinile sprintene pe chitară, iar ochii îi jucau cu vigoarea şi cu optimismul pe care numai la el le-aţi văzut.

Se pregătea să cânte, să recite, să joace, să trăiască, din nou, spectacolul său „Degeaba…?!”, în faţa unei săli prea aglomerată pentru dimensiunea sa, dar prea goală pentru neliniştea din melodii şi pentru forţa acelor cuvinte. Tudor Gheorghe este unul dintre acei voinici cu peri cărunţi care încă n-au învăţat să-şi piardă speranţa. Înainte de toate, însă, Tudor Gheorghe este oltean. Şi aşa sunt ei, oltenii – neam de piatră -, rămân flăcăi cu piepturile tari, oricât ar roboti prin lumea asta ticăloasă. Aşa sunt, legaţi de pământul de acasă, de vatră şi de pâinea din ţest, şi n-ar uita de unde-au plecat oricâte le-ar fi dat să trăiască. Am vorbit cu Tudor Gheorghe despre lumea sa de acasă, idilică, dar adevărată, despre binecuvântata sa mamă şi despre sfântul său tată, despre ţăranii lui cei frumoşi şi despre lăptăresele care nu mai sunt. Toate acestea – Jiul, ramul – au marcat „devenirea” lui Tudor Gheorghe. Citiţi în continuare o frescă a românismului adevărat, a lucrurilor care contează, o frescă a începutului, aşa cum trebuie să fie el. De la Podari, cu dragoste. Faimosul artist susţine că spectacolele sale sunt educative şi au un evident caracter didactic.

Tudor Gheorghe – Maturizare

Numai noi nu avem voie să fim naționaliști…

© Foaie Națională.ro| Maestrul Tudor Gheorghe spune că, de frică şi din nevoia de a cataloga, unii dintre români se grăbesc să condamne orice demers de asumare a istoriei naţionale.

Demnitate. Aceasta ar putea fi cea mai scurtă caracterizare a maestrului Tudor Gheorghe. Privindu-l, mulţi dintre noi intuiesc că românii pot avea şi alt profil social. Spectacolele semnate de către Tudor Gheorghe depăşesc cadrul artistic, punând în mişcare, simultan, mintea şi sufletul spectatorului. De aceea, poate, biletele se vând ca pâinea caldă şi oamenii pleacă acasă mulţumiţi, cu un zâmbet discret sau cu o lacrimă în colţul inimii. L-am invitat din nou pe Tudor Gheorghe „La masa Adevărului” pentru a ne reaminti de „România veche”, de valorile pe care a fost construită. Aşadar, am trecut „România nouă” prin filtrele celei „vechi”, într-un exerciţiu menit să dea un impuls, simultan, minţii şi sufletului, ca şi în spectacolele lui Tudor Gheorghe. Ce-am izbutit veţi vedea în rândurile de mai jos şi în forma video a dialogului.

CARTE DE VIZITĂ

“Voi canta cantece legionare!” Tudor Gheorghe vrea sa innebuneasca banda lui Katz, Patapievici si Tismaneanu, care l-a prigonit pe Parintele Justin Parvu si a sa sfanta batranete

© Roncea.roCu cât îţi pute ce-i aici, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, eşti „ales”, eşti „rafinat”… – Tudor Gheorghe

Maestrul Tudor Gheorghe spune că, de frică şi din graba de a cataloga, unii dintre români se grăbesc să condamne orice demers de asumare a istoriei naţionale si in primul rand nationalismul

Demnitate. Aceasta ar putea fi cea mai scurtă caracterizare a maestrului Tudor Gheorghe. Privindu-l, mulţi dintre noi intuiesc că românii pot avea şi alt profil social. Spectacolele semnate de către Tudor Gheorghe depăşesc cadrul artistic, punând în mişcare, simultan, mintea şi sufletul spectatorului. De aceea, poate, biletele se vând ca pâinea caldă şi oamenii pleacă acasă mulţumiţi, cu un zâmbet discret sau cu o lacrimă în colţul inimii. L-am invitat din nou pe Tudor Gheorghe „La masa Adevărului” pentru a ne reaminti de „România veche”, de valorile pe care a fost construită. Aşadar, am trecut „România nouă” prin filtrele celei „vechi”, într-un exerciţiu menit să dea un impuls, simultan, minţii şi sufletului, ca şi în spectacolele lui Tudor Gheorghe. Ce-am izbutit veţi vedea în rândurile de mai jos şi în forma video a dialogului.

CARTE DE VIZITĂ

- Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august 1945, la Podari, judeţul Dolj.
- A urmat Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova şi cursurile Institutului de Teatru din Bucureşti, absolvind în 1966.
- În acelaşi an a fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova.
- Tatăl său, Ilie Tudor, cântăreţ la strană si legionar – supranumit “copilul Capitanului”, dupa obiceiul lui Corneliu Codreanu de a se ingriji de educatia mai multor copii -, a fost deţinut politic în temniţa de la Aiud, unde regimul era extrem de dur. Vezi Un om cat un veac. De vorba cu luptatorul anticomunist nea Tudor Ilie, tatal lui Tudor Gheorghe. VIDEO – Reportajul integral al scriitorului Liviu Andrei
- În 1969 a oferit primul său recital, „Menestrel la curţile dorului”, cu poezia poeţilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu.
- Autorităţile comuniste i-au interzis să concerteze în 1987, însă după 1989 a revenit pe scenă.

Cititi: Tudor Gheorghe: Voi canta cantece legionare! Un interviu extraordinar realizat de George Radulescu »

Dacă îi iei televizorul lui Becali, în trei luni se sinucide! Manelele reprezintă fotbalul românesc!

Holurile Teatrului “Marin Sorescu”, din Craiova, par interminabile, iar singurul lucru care te ghidează prin labirint e mirosul vechi, desprins parcă din alte timpuri, care se îmbină într-un mod ciudat cu cel al vopselei proaspete. “Te pomeneşti că mi-au făcut ăştia teatru nou! Au schimbat pe aici, că n-am mai fost de ceva timp”, se aude vocea maestrului Tudor Gheorghe în penumbră.

Ne invită în cabina sa, cea cu numărul 10. O cifră care, în fotbal, l-ar plasa pe celebrul artist alături de “Regele” Hagi sau de Maradona. Urmează o discuţie despre drama unei “iubiri alb-albastre” cu un titan, un om care spune despre sine că a rămas singurul brand al Olteniei după dispariţia naşului său, Adrian Păunescu. (Îşi aşază paltonul şi pălăria pe patul mic din cabină şi se pregăteşte de interviu. Observă însă foaia pe care reporterul şi-a notat câteva idei: “Nu-mi spune ce mă întrebi! Dă-i drumul, că suntem profesionişti, ce dracu’!”)

Maestre, cum se vede sportul românesc de pe scena sălii de spectacole?

Dragul meu, să ştii că nu sunt un om din afara fenomenului sportiv. Ştiu bine ce se întâmplă, îi urmăresc toate ramurile. Dar în ultima perioadă mă îngrijorează foarte mult această criză de valoare pe care o traversăm.

“Puteam să ajung campion la judo”

Craiova, „locul de unde trebuie să fugi cât mai departe”

evz.ro: Cum vă amintiţi tinereţea în Craiova? Care sunt locurile şi evenimentele cărora le păstraţi cele mai frumoase amintiri?
Tudor Gheorghe: Când  vorbesc despre Craiova şi despre tinereţea mea, îmi vin în minte celebra grădină Sfântul Dumitru, grădina adolescenţilor de pe vremea mea, unde ne întâlneam cu fetele şi cântam. Îmi amitesc, de asemenea, de Strada Unirii, unde era promenada, şi de piaţa veche, un loc pe lângă care nu poţi să treci nepăsător. Să nu uităm şi Parcul Romanescu, cel mai frumos din Europa. Referitor la cel mai frumos loc din Craiova, mi-e greu să numesc unul.

Cum erau oamenii şi cum îi regăsiţi astăzi?
Ca în toată ţara, şi în Craiova exista înainte o elită de oameni, intelectuali care se plimbau cu eleganţă prin oraş. Eu am mai prins acea perioadă în care, în Bănie, domnea o atmosferă mondenă. Erau personalităţi precum maestrul Nedeianu (actorul Manu Nedeianu care, „chemat expres” de la Bucureşti, a jucat mulţi ani pe scena teatrului „Elena Teodorini” din Craiova – n.r.), domnul  profesor Maciste (director al liceului Carol I din Craiova n.r.) care aveau orele lor de promenadă şi alături de care cucoanele îşi etalau ţinutele elegante.

“Mai naşte-mă să mor încă o dată”

Tudor Gheorghe a transformat Sala Palatului în naos. Mii de suflete s-au rugat pe versurile lui Mircea Micu

Este prins de streche, şi-a lepădat armura precum un mânz, a nedumi­rit critica cu ale sale cântece stranii, iar după ce Traian Băsescu a des­­coperit că 90% dintre români ascultă manele, se ocupă de ceilalţi 10% – şi se jură că este fericit şi mai spune cât îl ţine talentul: “Ce meserie liberă e ar­ta!”. Nu putea fi decât Tudor Gheor­ghe al nostru, al românilor, de da­ta asta, în simbioză cu Mircea Mi­cu.

Tudor Gheorghe: “Nu mai fac spectacole…”

Uneori apreciem un spectacol cu creierul, alteori cu inima. Tudor Gheorghe este unul dintre putinii artisti romani care ne fac sa simtim calitatea dupa reactia firelor de par de pe ceafa, indiferent de varsta sau gusturi muzicale, la fiecare reprezentatie de-a sa, fara exceptie. Am stat de vorba cu domnia sa inainte de spectacolul Chemarea pasarii de-acasa, desfasurat la Ramnicu Valcea, si cu care va ajunge si in Bucuresti pe 14 mai, la Sala Palatului.

Pe mine ma doare ca au disparut horele si mi-au bagat discoteca in sat. Si culmea, mi-au adus si fete sa-mi danseze la bara.

Alex Sima: V-ati nascut pe 1 august (1945). In aceeasi data a fost anuntata descoperirea oxigenului (1774) si s-a infiintat Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei (1862). V-ati simtit vreodata predestinat sa fiti oxigenul romanilor iubitori de cultura, si ambasadorul traditiilor romanesti in toata lumea?
Tudor Gheorghe: Nu, nu m-am gandit. Stii cum e, ca nu te nasti cu… ba, s-ar putea sa ai dreptate, cand te nasti sa ai un destin. Dar n-am avut sentimentul, notiunea, n-am realizat ca voi face ceea ce fac astazi decat mult mai tarziu. Am inceput sa realizez ca gestul meu de a pune in valoare poezia populara si poezia culta romana, faptul ca m-am bagat „sluga”, argat la cultura romana esentiala, am realizat asta abia dupa primele doua, trei spectacole de autor. Daca am inceput in ‘69 cu Menestrel la curtile dorului, abia la Muzeul literaturii romane am avut o perioada frumoasa, imediat dupa moartea lui Perpessicius, alaturi de niste oameni extraordinari, de Romulus Vulpescu, de I.D. Suchianu. Faptul ca m-au cooptat in lumea lor la o varsta de douazeci si ceva de ani a insemnat ceva extraordinar pentru mine. Abia dupa am inceput sa realizez ca am o misiune de facut, si incet, incet, caramida pe caramida, piatra pe piatra, am inceput sa zidesc.