● Jurnalul Naţional: Aţi avut cel mai dramatic mesaj social exprimat pe scenă, de la Revoluţie încoace, cu spectacolul “Degeaba”. Aţi arătat că vă pasă şi aţi protestat pe scenă. Ce se întâmplă, acum, cu spectacolul străzii?

Se pregătea să cânte, să recite, să joace, să trăiască, din nou, spectacolul său „Degeaba…?!”, în faţa unei săli prea aglomerată pentru dimensiunea sa, dar prea goală pentru neliniştea din melodii şi pentru forţa acelor cuvinte. Tudor Gheorghe este unul dintre acei voinici cu peri cărunţi care încă n-au învăţat să-şi piardă speranţa. Înainte de toate, însă, Tudor Gheorghe este oltean. Şi aşa sunt ei, oltenii – neam de piatră -, rămân flăcăi cu piepturile tari, oricât ar roboti prin lumea asta ticăloasă. Aşa sunt, legaţi de pământul de acasă, de vatră şi de pâinea din ţest, şi n-ar uita de unde-au plecat oricâte le-ar fi dat să trăiască. Am vorbit cu Tudor Gheorghe despre lumea sa de acasă, idilică, dar adevărată, despre binecuvântata sa mamă şi despre sfântul său tată, despre ţăranii lui cei frumoşi şi despre lăptăresele care nu mai sunt. Toate acestea – Jiul, ramul – au marcat „devenirea” lui Tudor Gheorghe. Citiţi în continuare o frescă a românismului adevărat, a lucrurilor care contează, o frescă a începutului, aşa cum trebuie să fie el. De la Podari, cu dragoste. Faimosul artist susţine că spectacolele sale sunt educative şi au un evident caracter didactic.

„Adevărul”: Cum era satul Podari în vremea copilăriei dumneavoastră? Ce imagini păstraţi încă vii de acolo?
Tudor Gheorghe: Am avut marea şansă de a mă naşte într-o perioadă în care satul românesc era chiar sat! Podariul nu devenise încă o suburbie jenantă a oraşului Craiova. Era chiar sat şi, ca în toate satele dimprejurul Craiovei, erau şi acolo lăptăresele, oho! Şi acum le văd! Ele asigurau cu lapte toată Craiova, erau femei gospodare. Spre exemplu, la mine în sat nu există cusături în culori pe cămăşile bărbaţilor. Numai alb pe alb! Eu m-am gândit că astea, obsedate de lapte, stând mereu cu ochii în şişcane acolo, au vrut să rămână tot în zona asta a albului frumos. De altfel, nu mai găseşti în ţară aşa ceva. Doar pe undeva prin Lăpuş mai există o zonă în care bărbaţii se îmbracă în alb cu alb, atât. În rest, în toată ţara, hainele sunt colorate.

Reveniţi des în Podari. Ce s-a schimbat? Cui au lăsat lăptăresele obiceiul?
Satul meu era un sat de oameni gospodari, dar începuse să apară şi un dram de industrie. Se puseseră bazele unor fabrici de zahăr şi de ulei. O parte din ţăranii mei deja intraseră în câmpul muncii în industrie. Dar împărţeau treaba asta cu lejeritate. Munceau şi la fabrică, dar munceau şi pământul! E, pe urmă, încet-încet, am asistat la moartea satului, practic, la moartea obiceiurilor. În clipa în care s-a făcut şi un spital de nebuni la mine în comună şi o fabrică de alcool, şi de halva, şi un abator care lucra pentru trupele Pactului de la Varşovia. Ţăranii mei s-au dedulcit la munca asta… Mai venise şi colectivizarea, asta era chestia criminală! Pământ nu mai aveau, intraseră în producţie şi începuseră să câştige bani. Au dispărut lăutarii, deci a dispărut muzica adevărată şi tradiţiile. A apărut însă un obicei pe care, acum, îl cunoaştem toţi: ţăranii au început să fure.â

Tudor Gheorghe: „Nu poate spune cineva că m-a văzut cântând la nu ştiu ce festival al berii, la nunţi sau prin baruri“

Cum erau Sărbătorile de iarnă la Podari?
La noi în sat nu era mare lucru de Sărbători. Singurul moment emoţionant era de Anul Nou, când veneau doi gornişti care făcuseră războiul – fuseseră în primul – şi cântau ca la înmormântare cu goarnele. Aveam atunci o senzaţie extraordinară, că îngroapă anul care tocmai a trecut şi anunţă naşterea noului an. Noi n-aveam cine ştie ce colinde, dar aveam altele, oho!, şi ce frumoase erau! Aveam o serbare formidabilă la Lăsata Secului, când se strigau de pe un deal pe altul toate necazurile din sat. Era ceva de pomină! Toată lumea era la garduri să-i audă pe flăcăi cum strigau „Mărie, Mărie, ce ţi-a venit ţie?”. Strigau dintr-o parte flăcăii, de pe un deal pe alt deal, aveau roţi de foc, era un spectacol grandios!

Tot satul participa şi oamenii comentau: „Ce-a zis, mă, despre ăla? Ce-a zis despre aia?”

Ştiau despre fiecare cu cine se încurca. Era un fel de gazetă de perete orală pe care ăştia, cu mult entuziasm, o aruncau peste sat. Erau lucruri spendide! Noi, de mici copii, eram în picioarele dănacilor, ale flăcăilor din sat. Spre exemplu, motivele folclorice pe care le-am auzit în copilăria mea câtă vreme cântau lăutarii, odată cu trecerea timpului s-au impregnat şi, eu crescând, au început şi ele să crească în mine. Am avut senzaţia că, dacă nu le exteriorizez într-un anume fel, explodez! De asta şi nevoia mea de a cânta folclor.

Când aţi ajuns la Craiova, la liceu, cum a fost trecerea de la viaţa de la sat la viaţa de la oraş?
A fost o diferenţă esenţială. Prima dată când am ajuns în Craiova, deci la oraş, aveam vreo 4-5 ani. Ne duceau în faţa parcului Romanescu, de Paşte. Era un bâlci pe care-l ţin şi acum minte; venea unul c-o tiribombă, erau circari, alviţă, de toate. Acolo am luat prima dată contact cu oraşul. Era fascinant! Se învârteau alea… era o lume… Apoi, a fost prima lecţie de culturalizare când ne-au dus cu căruţele din Podari la un spectacol de teatru. Am văzut „Sânziana şi Pepelea”. Şi cred că atunci s-a întâmplat ceva în mintea copilului, ceva care avea să rămână până mai târziu – obsesia asta a teatrului. M-am mutat apoi când am intrat la liceul „Fraţii Buzeşti”. A fost perioada grea când tatăl dumneavoastră a fost arestat şi condamnat…
Da, eu n-am mai avut posibilitatea să mai stau la Craiova. În clasa a IX-a am fost exmatriculat politic. Mama avea două surori la Arad care erau asistente medicale acolo. Clasa a IX-a am făcut-o la un celebru liceu din Arad. Mai mare decât mine cu vreo patru ani la „Moise Nicoară” era unu’ care avea să devină celebru: Teodor Meleşcanu. În clasa a X-a m-am întors însă la Craiova, unde am terminat liceul „Nicolae Bălcescu”.

V-aţi îndepărtat de tradiţiile satului când aţi venit la oraş, dar aţi întâlnit altceva. Cu ce aţi umplut golul?
Cu aplecarea către poezie, către cultură, către carte. S-a înlocuit puritatea copilului de la ţară cu descoperirea civilizaţiei. În gaşca de prieteni, în lumea care mă înconjura, în spectacolele pe care le vedeam, în relaţie cu profesorii, atunci s-a construit personajul Tudor Gheorghe. Aşa a apărut omul Tudor Gheorghe.

Tatăl dumneavoastră a stat un an alături de Corneliu Zelea Codreanu. Aţi remarcat această influenţă în educaţia pe care aţi primit-o?
Tata a fost copil când a fost lângă Zelea Codreanu. În timpul Mişcării Legionare l-a trimis popa din sat să-l facă om. Când tata a trebuit să-mi facă mie educaţie în spiritul ăsta a fost închis. Păi câţi ani aveam eu în clasa a VIII-a? Abia tata, în închisoare, stând cu fruntaşi ai Mişcării Legionare, a înţeles de ce a fost închis. Eu şi tata veneam însă din două lumi cu totul şi cu totul deosebite. De pildă, eu îi spuneam tatei versuri din Walt Whitman şi din Wilde. Eu îi povesteam, practic, unui om care stătuse lângă Radu Gyr şi lângă Nechifor Crainic despre Walt Whitman al meu. Era o ruptură intelectuală între noi. Tata a făcut o şcoală de cântăreţi de biserică. Era ţârcovnic şi, pe vremea aia, era intelectualul satului. Eu eram deja format din punct de vedere intelectual, mi-am construit viaţa lângă prieteni de un rafinament poetic desăvârşit, având ca mentor pe Romulus Vulpescu, trăind în prietenie cu Nichita Stănescu, cu Marin Sorescu, cu Ioan Alexandru. Au fost prieteni cu mine, am fost copilul lor! Eu le descopeream şi le cântam poezia lor.

„Harul artistic de la mama-l am!“

Eraţi o familie înstărită, fruntaşă, în sat?
Nu! De fapt, eram săraci! Am avut două hectare jumate de pământ, asta nu era nimic pe lângă alţii. Mama era o femeie simplă, care n-avea carte – nici patru clase nu avea -, dar era de o inteligenţă… Avea un simţ al umorului extraordinar, un har de povestitor cum n-am mai văzut! Eu cred că harul artistic l-am moştenit de la mama. Tenacitatea, tot de la mama. Harul histrionic, de actor – de la mama. Ea mi-a demonstrat cum se poate supravieţui! Aplecarea către poezie însă o am de la tata.

În liceu v-a impresionat vreun profesor?
Mai mulţi! Domn’ profesor Muşulescu, profesor de Muzică, fost preot, mi-a fost şi diriginte, era un om extraordinar, care mă ajuta la Latină. Mai era profesorul Maciste, un celebru personaj, Andrei era profesor de Limba Română, doamna Chinoveanu era profesoară de Fizică, doamna Cotigă… da’ nu vezi că-i ştiu pe toţi!? Faţă de generaţia asta a voastră, noi am avut norocul ca acei profesori să fi fost şcoliţi înainte, să fi făcut facultăţile şi să fi învăţat să predea înainte de ’50, înţelegi? Pe când copii de astăzi au profesori-absolvenţi pe bandă rulantă. Asta e diferenţa!

Cum se distrează artistul Tudor Gheorghe?
Descoperind minuni! Minuni pe care, pe urmă, încearcă să le transmită mai departe. Nu-ţi închipui că mai cântă cineva muzica lăutărească pe care o cânt eu… Ce? Să mă distrez când îmi cântă manele sau Viorica de la Clejani? Nu mai cântă nimeni aşa ceva…Romica Puceanu, spre exemplu, există şi pe CD. E o generaţie, dar s-a dus! Fărâmiţa Lambru, Dona Siminică, Fănică Luca, ăştia erau clasici! Ca să nu mai vorbim de prietenul meu cel mai bun, Anton Pann. Care era alfel de muzică.

N-aţi vrut niciodată să plecaţi, să rămâneţi în altă ţară?
Niciodată! Puteam să plec! Am fost rugat de nu ştiu câte ori! Gândeşte-te că eu am început să plec din ţară în anii ’70! Am plecat prima dată în Franţa în ’74 parcă, la un festival internaţional cu Teatrul de Păpuşi din Craiova. Jucam într-un spectacol cu păpuşile. Nu eram căsătorit, nu eram membru de partid, tata fusese deţinut politic. Nu-ţi dai seama că nici Dumnezeu din cer nu credea că pot să plec. Numai că directorul Teatrului de Păpuşi din Craiova, domnul Davidescu, s-a dus la o cunoştinţă de la Bucureşti, care se chema Ştefan Andrei, şi i-a spus: „Uite, eu am nevoie şi nu-l lasă”. Ştefan Andrei e din sat de la mine. Şi cum oltenii s-ajută între ei… El, cunoscându-i pe tata şi pe mama, pentru că mergea adesea în casă la noi, îi spune domnului Davidescu că dacă e „băiatul lui Fanica a lu’ Ilie a lu’ Andrică, să meargă”. S-au dus la Securitate şi i-au spus: „Daţi-i drumul că ăsta nu numai că n-o să fugă niciunde, dar o să facă lucruri extraordinare pentru ţara asta!”. Şi aşa am plecat pe toate meridianele până în ’89! De vreo şase ori am fost în America.

Vă rugau oamenii să rămâneţi?
Mă rugau ăia plângând în America: „Suntem un milion aici, rămâi, nea’ Tudore, că avem nevoie de dumneata, rămâi că ne mângâi sufletele”. Aveau nevoie de sprijin, de reazem, de mângâiere. „Suntem disperaţi, suntem nenorociţi”, mă rugau. Am spus, pragmatic, cum sunt eu, că există undeva, în sud-estul Europei o ţară în care sunt 23 de milioane de oameni. Năcăjiţi rău de tot! Şi ăia aveau nevoie de mine, mai mult decât ei! „Nu dau 23 de milioane pe un milion”, le-am spus. „La revedere!” Şi-am plecat înapoi la ai mei!

Vi s-au pus însă şi beţe-n roate în perioada comunistă…
Nu, dragă. Fii, mă, cuminte! Ăştia-s impotenţii care
n-au fost capabili să arate ceva. Spune-mi mie în ce perioadă şi-au scris Stănescu, Sorescu, Alexandru, Vulpescu, Blandiana marea poezie. Când au scris-o? Cine mai e ca ei după 20 de ani? Chestia asta că „n-am putut în timpul comunismului” e o prostie! Nu săreai calul, aşa e, dar orişicât… Mi s-a interzis un spectacol, da! Şi ce dacă! Era poezia lui Caragiale şi, sincer să fiu, şi eu m-aş fi interzis. Pe urmă, am fost interzis definitiv în ’86. N-am mai avut voie s-apar pe scenă singur cu chitara. Că eu atunci eram periculos. Şi am avut o perioadă în care am jucat foarte mult teatru.

Nu v-aţi gândit să renunţaţi?
Niciodată. Era şi încă e o prostie! Păi pe cine pedepseam? Pe cei care voiau să m-asculte? Eu am încercat să-i păcălesc pe comuniştii ăştia. Şi, oricum, am avut prieteni mari, excepţionali în Securitate. Prim-secretari care m-au iubit extraordinar şi care m-au apărat! Îmi spuneau săracii „Termină-te că n-o să mai putem să te mai apărăm!” E greu, băiete. Hai, că nu mai avem vreme, începe!

„Beau o ţuică nici tare, nici moale”

Aţi intrat apoi la Teatru, unde personajul s-a desăvârşit…
Curios e că n-a fost visul meu să fiu actor! Întâmplarea a fost. Eu am vrut să fiu profesor de Limbă Română, ăsta era idealul meu. Mie literatura română îmi plăcea! Dar, până la urmă, am intrat la Teatru. Dar şi acum spectacolele mele au un caracter didactic clar. Sunt educative. Eu ştiu că n-am ce căuta în showbiz-ul ăsta. Eu sunt dincolo de prostiile astea. Domnule Tudor Gheorghe…Tinere, fiecare spectacol al meu are un scop evident, clar, mai mult în cultură şi în educaţie sunt implicat decât în distracţie. Dragule, n-am nicio legătură cu ce se întâmplă în spaţiul acesta lejer… Am găsit această modalitate de a comunica şi de a educa publicul. Eh, asta fac!

Cum e vinul de la petrecerile dumneavoastră? E roşu sau e alb?
Oho! Beau o ţuică… am nişte prieteni în Banat şi-mi aduc o ţuică de Feneş excepţională, nici tare, nici moale, gustoasă, foarte bună. Nu beau în schimb vodcă, whisky-uri, rom sau alte alea. Nu. Ţuică şi vinuri – câtă vreme am Domeniul Coroanei lângă mine, la doi paşi şi-o fericire… Sunt în relaţii de prietenie – şi ce prietenie! – cu Domeniul Coroanei, aşa că alt vin nu mai cunosc. Vreau să-ţi spun că am fost acum în Spania, am făcut un spectacol acolo pentru amărâţii ăştia de români risipiţi pe-acolo. M-am dus cu două sticle de vin de la Segarcea după mine! Fără să jignesc însă vinurile spaniole, le-am spus: „Băi, tată, e mai bun al meu!”.

Menestrelul marilor poeţi români

Numele: Tudor Gheorghe
Data şi locul naşterii: 1 august 1945, Podari, judeţul Dolj.
Starea civilă: casătorit; are un băiat, Adrian.
Studiile şi cariera: Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova şi Institutul de Teatru din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1966. A fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova, unde a jucat roluri de comedie şi dramă.Primul său recital a fost în 1969, cu titlul „Menestrel la curţile dorului”, care cuprindea operele poeţilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu.

Demnitate. Aceasta ar putea fi cea mai scurtă caracterizare a maestrului Tudor Gheorghe. Privindu-l, mulţi dintre noi intuiesc că românii pot avea şi alt profil social. Spectacolele semnate de către Tudor Gheorghe depăşesc cadrul artistic, punând în mişcare, simultan, mintea şi sufletul spectatorului. De aceea, poate, biletele se vând ca pâinea caldă şi oamenii pleacă acasă mulţumiţi, cu un zâmbet discret sau cu o lacrimă în colţul inimii. L-am invitat din nou pe Tudor Gheorghe „La masa Adevărului” pentru a ne reaminti de „România veche”, de valorile pe care a fost construită. Aşadar, am trecut „România nouă” prin filtrele celei „vechi”, într-un exerciţiu menit să dea un impuls, simultan, minţii şi sufletului, ca şi în spectacolele lui Tudor Gheorghe. Ce-am izbutit veţi vedea în rândurile de mai jos şi în forma video a dialogului.

CARTE DE VIZITĂ

- Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august 1945, la Podari, judeţul Dolj.
- A urmat Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova şi cursurile Institutului de Teatru din Bucureşti, absolvind în 1966.
- În acelaşi an a fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova.
- Tatăl său, cântăreţ la strană, a fost deţinut politic în temniţa de la Aiud, unde regimul era extrem de dur.
- În 1969 a oferit primul său recital, „Menestrel la curţile dorului”, cu poezia poeţilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu.
- Autorităţile comuniste i-au interzis să concerteze în 1987, însă după Revoluţie a revenit pe scenă.

„Au venit dansatoarele la ţăranii mei”

„Adevărul”: La ultima noastră întâlnire, acum doi ani, v-aţi exprimat mâhnirea în legătură cu ceea ce se întâmplă în România. S-a schimbat ceva de atunci?

Tudor Gheorghe: Da. Dar nu în bine. În mai rău. Din rău în mai rău. La mine, la Podari, să nu zici că nu s-au întâmplat lucruri deosebite! La mine, la Podari, pe dealul de deasupra casei mele, cât am fost eu plecat să-mi văd de sănătate la Techirghiol, a apărut… bă, nene ca la Hollywood, înţelegi, scrie mare: PODARI. La Craiova nu scrie. Prin Craiova când treci nici nu-ţi dai seama, nici nu există Craiova. Dar când ai trecut de Craiova şi ai plecat spre Calafat, pe deal, sus, exact ca la Hollywood scrie PODARI. Şi noaptea e luminată reclama… Este tot ce-mi trebuie! Acum Craiova este ceva pe lângă Podari. S-au făcut lucruri importante la mine în sat: s-a băgat apă curentă, tata are acum apă în curte. Se pune gaz, probabil că mai e puţin până la alegeri şi în preajma alegerilor se fac lucrurile astea bune. Mie mi-ar fi drag să fie tot timpul alegeri pentru că mereu s-ar face câte ceva prin comune.

S-a schimbat profilul omului pe care l-aţi cunoscut, în copilăria dumneavoastră, la Podari în raport cu profilul celui de acum?

Da. Şi s-a schimbat esenţial! La mine în sat, tata e încă bolnav de credulitate, ca să zic aşa. El nu încuie poarta, nu încuie uşile la casă. Şi-i mai spun: „Tată!…”. „Aş, cin’ să fure?” Deci, tata are mentalitatea că la noi în sat nu se fură. La noi în sat nu se fura! În anii ’50 nu exista ideea de furt – oamenii îşi lăsau butiile cu vin, acolo unde culegeau, grămezile cu porumb la capul locului, nu-şi luau nimic unul altuia. N-avea niciun sens, aveau toţi. Odată cu colectivizarea, odată cu instaurarea comunismului şi cu pecinginea asta pe sufletul ţăranului român, pur altădată, a intervenit boala asta. Au început să fure, au început să mintă, au început să se înşele între ei, ceea ce este un lucru extraordinar.

Toate li s-au tras de la colectivizare?

Nu numai de la colectivizare, dar şi de la ea. În primul rând de la lipsa credinţei, de la interzicerea religiei în şcoli, de la felul de a se preda în şcoală. Religia poate fi un reper. Ei bine, ţăranii mei, care aveau un bun-simţ nativ, dacă te vedeau trecând prin sat, te salutau înainte să-i saluţi tu pe ei. Acum mă duc în sat şi văd generaţia asta tânără de copii rămaşi fără părinţi, care sunt fie în Spania, fie în Italia. Copiii sunt cu motoscutere, cu manele date la maximum… A dispărut hora din sat. E un bar unde au pus şi o bară şi au venit dansatoarele la ţăranii mei. Deci, nu mai e nimic din ce-a fost. Generaţia celor bătrâni se duce şi vine o generaţie bătrână şi ea, adică generaţia mea. Mă uit la foştii mei colegi cu care păşteam vacile, prietenii mei din copilărie. Ei da, se uită la mine cu un fel de admiraţie şi nu mai îmi spun pe nume şi îmi vorbesc cu „dumneavoastră”. La ei mai e respectul faţă de cel care s-a ajuns într-un fel.

Nu neapărat material…

Nu, nu, nu la un nivel material, ci la un nivel intelectual. Ei bine, există respectul ăsta. Ei au case mai mari şi mai frumoase decât am eu în Podari, dar asta este altceva. Noi încă am avut profesori şcoliţi înainte. De şcoală veche, care ştiau carte. Ăştia de acum nu mai au profesori şcoliţi. Mă rog, i-au făcut ăştia la facultăţile particulare…

Deşi nu e neapărat rea ideea de învăţământ privat…

Nu, nu, Doamne fereşte! Dar nu să faci totul, în aceste facultăţi particulare, pe ideea de profit. Să bagi aşa, cu furca, copiii la şcoală. Şi asta e o mentalitate care s-a pierdut în sat. Vezi, copilul de ţăran a rămas în mine, există. Înainte, aveai trei-patru copii, să zicem, şi unul, pe care-l alegea domnul învăţător sau popa, mergea la studii, mergea la şcoală. Ăilalţi rămâneau acasă. Nu erau obligatoriu ca toţi să facă liceul, să facă facultatea. Era nevoie de meseriaşi. Marea prostie a fost desfiinţarea şcolilor profesionale. Am avut colegi ai căror părinţi nu au avut bani să-i dea la liceu. Îţi trebuiau bani ca să-ţi ţii copilul la studii.

Erau costuri mari cu şcolarizarea şi înainte de comunişti…

Era uniforma, îţi trebuia gazdă… La şcoala profesională îţi dădea uniformă şi cămin. După ce o terminai, nu te oprea nimeni să-ţi termini liceul la seral, să-ţi continui studiile. Am colegi care au făcut aşa: şcoala profesională, liceul, apoi Agronomia şi au ajuns ingineri agronomi şi chiar profesori.

Mai există România dumneavoastră, aşa cum aţi văzut-o când aţi „deschis ochii”?

Nu… Nu mai există, din păcate.

Ar putea fi recuperată?

Nu mai poate fi recuperată pentru că trăim altceva. Obsedat fiind că trebuie să las ceva serios în urmă în plan cultural, spiritual, educaţional, tot ce-am construit se va vedea că e construit foarte bine, foarte deştept. Viaţa mea, parcursul vieţii mele culturale n-a fost făcut pe zigzaguri, pe „modă”. N-am avut habar, n-am ţinut cont de curente, de modă, nu m-am luat după nimeni, doar după mine însumi. Eu m-am născut să fiu eu.

Mai avem modele?

Nu. Aici e problema! Vezi tu, toată generaţia asta de vine acum îşi caută modele realizate scurt, repede – ţepuitori. Sunt oamenii care s-au pomenit cu bani, care au avut bani şi care au făcut afaceri după 1989. E nedrept. Startul e total nedrept. Pentru că, vezi, după Al Doilea Război Mondial, nemţilor li s-a dat câte o sută de mărci. Cei care au avut talent în a-i înmulţi au avut succes, ceilalţi nu. Ei bine, e nedrept faptul că noi, după ’89, ne-am aşezat la masa democraţiei, unii cu saci de bani, pe care-i aveau dinainte, şi alţii care n-au avut nimic. Deci, noi n-am pornit la drumul ăsta de la zero, cu toţii. Oameni care ar fi fost capabili să investească şi să ştie să gândească n-au avut bani. Alţii au avut. Se laudă şi acum: „Domnule, păi m-a prins Revoluţia cu saci de bani!”

Oamenii sub un anumit nivel au avut, în general, bani înainte de Revoluţie…

Categoric!

Intelectualitatea, clasa de mijloc, n-a fost favorizată…

Vezi tu, de asta spuneam despre obsesia mea pentru perioada interbelică. În acea perioadă, România a fost binecuvântată de Dumnezeu de o manieră absolut incredibilă. O parte din spectacolele pe care le fac eu sunt gândite special pentru ca generaţia de astăzi, scârbită de România, să vadă că a fost şi altfel pe aici. Tinerii care se duc în străinătate spun: „Mi-e ruşine că sunt român”. Şi sunt băieţi deştepţi, copii deştepţi, nu gargaragii. „Mi-e ruşine că sunt român”… Ei nu mai au cu ce să se mândrească. Ca ei să aibă motive de mândrie, eu a trebuit să fac acest efort, nobil de altfel, de a le demonstra că odată am fost cineva. Două perioade au fost extraordinare în istoria acestui popor: perioada prepaşoptistă, pe care o intuiesc acum, dintr-un anumit punct de vedere, şi perioada interbelică. Atunci, o suită de tineri, o echipă de tineri şcoliţi afară s-au întors şi au făcut România Mare.

Atunci era şi alt context istoric…

Nu mă interesează. Ăştia au făcut România, au făcut ţara. Asta a fost o perioadă extraordinară care s-ar putea să se repete. Fac o mică paranteză: am avut o întâlnire cu nişte tineri la Seattle. Acolo e fieful domnului Bill Gates. Şi, după spectacol, m-am întâlnit cu mulţi dintre ei şi am stat de vorbă. Unii voiau să se întoarcă, alţii nu mai voiau. Unii nu mai voiau să stea acolo pentru că îi trimiteau în India, ca formatori. Investeşte Bill Gates în India foarte mult. Mă rog, nu intru în amănuntele lor. „Nu mă duc domnule în India, mai bine mă-ntorc acasă!”, îmi spunea unul. „Ce să faci acasă?”, l-am întrebat.

Are vreo şansă aici?

Aici e problema. Dacă vă întoarceţi cinci, n-aveţi nicio şansă, vă mănâncă mediocritatea. Dacă vă întoarceţi 400 o dată, s-ar putea deja să fie importantă forţa voastră. Numai că îi mănâncă de vii, adică mediocritatea îi haleşte, îi distruge.

Avem vreo şansă de a scăpa de mediocritatea aceasta încuscrită cu impostura?

Da. Atragerea acestor copii şi „desţelenirea”. Adică să faci terenul. Cineva trebuie să pregătească terenul pentru ei.

Dumneavoastră puteţi să lucraţi pe terenul sufletului, dar alţii ce pot face?

Am lucrat şi lucrez. Ei mă consideră un fel de lider din punctul ăsta de vedere, pentru că nu i-am trădat niciodată. Tot ce le-am spus a fost adevărat şi a pornit din interior.

Dacă ar fi scutiţi de taxe zece ani, de pildă, s-ar întoarce?

Vai de mine!

N-ar fi o posibilă soluţie?

Sigur că da! Dar atunci, zece ani de zile n-ar trebui să mai avem alegeri. Pentru că n-ar mai avea ăştia de unde să strângă bani pentru campaniile electorale, să dea punguţe, ca acum. Că au început deja. Am crezut că mor de „drag” când au început cu punguliţe… Acum sunt albastre, am văzut. Punguliţe, le dau punguliţe… Asta mă doare, că se cumpără meschin. Discutam cu un prieten bun de-al meu, din Basarabia, din Chişinău, înainte de alegerile lor şi spunea: „Dar, frate Tudore, ce să facem, noi ne-am dus la ţară şi am dat la ţăranii noştri seminţe de morcov, de roşii, să pună în grădină. Le-am adus seminţe şi le-am adus răsad. Şi comuniştii au venit cu tranzistoare.”

Se mai justifică, astăzi, disputa „comunişti/anticomunişti” în mediul politic?

Dragul meu, chestia asta cu comunismul e o vorbă. Comunismul n-a existat niciodată. A existat o formă exagerată, să zicem, a capitalismului, a înflorit fascismul din chestia aia, deşi toată treaba era plecată din social-democraţie. Mie mi se pare că nu e un lucru benefic faptul că ne uităm tot timpul înapoi.

Este contraproductiv?

Da, absolut contraproductiv. Asta a fost! Lăsaţi-mă acum să mă uit încolo, în faţă. Asta a fost istoria mea. Eu am mari probleme pentru că pregătesc un spectacol de o anume factură şi probabil că vor fi mulţi şocaţi.

Cu mai multe cântece din istoria românilor?

Da, chiar asta vreau să şi fac. Adică un spectacol de imnuri naţionale, pornind de la cântecele naţionale din perioada paşoptistă la cântecele mobilizatoare din preajma Războiului de Independenţă, apoi de la momentul 1916, din perioada interbelică şi până în epoca comunistă. Vor fi toate acolo. N-o să renunţ nici la „Lumina-i steagul nostru-n zare”. Sunt cântece foarte frumoase, sunt ale istoriei mele. Dar o să cânt şi două cântece legionare foarte frumoase, de altfel.

De ce se crispează unii când se fac demersuri de asumare a istoriei naţionale?

N-am înţeles nici eu de ce. De frică şi din nevoia de a cataloga. Eu am fost întotdeauna un personaj foarte ciudat şi n-au ştiut niciodată unde să mă pună. Când m-au pomenit întâi au spus: „Domnule, e cu chitara, e folk!”. Aşteptau să mă vadă ca pe Onofrei la Braşov, cu trei fete lângă mine şi cu încă două chitare. N-am ieşit. Am coborât către folclor adevărat. M-am apucat de cobză. Au spus „Băi, uite, băiatul e lăutar!”, pe urmă, iată-mă brusc cu o orchestră simfonică, total debusolant, n-a mai ştiut nimeni ce e cu mine. Iată-mă cu taraf tradiţional, iată-mă pe urmă cu muzica uşoară interbelică, iată-mă cu muzica pentru copii, iată-mă cu poezia închisorilor comuniste, cântând cu un cor de călugări. Acum pregătesc spectacolul cu corul şi fanfara reprezentativă a Armatei. Asta aş vrea. Aceste imnuri naţionale, cântate de o forţă naţionalistă în cel mai frumos sens al cuvântului.

Şi francezii sunt naţionalişti…

Toţi sunt naţionalişti mai rău decât noi, numai noi n-avem voie.

Se şi cultivă parcă această reţinere în „lumea bună”…

Intelectualii rasaţi nu mă mai interesează de mult.

Aveam aşa ceva?

Tocmai aia e, că mi se pare că n-avem… Vă amintesc poate una dintre cele mai frumoase replici pe care le-am auzit, dată de un prieten bun de-al meu, un personaj fabulos, unul dintre ultimele mari spirite ale acestei ţări, Romulus Vulpescu, despre care a zis o jurnalistă că e „fost intelectual”. Ce părere ai?! Şi lui i-a plăcut şi de câte ori se prezenta spunea: „Romulus Vulpescu, fost intelectual”. Vezi, asta mi se pare fantastic! Cu cât scrii mai complicat, cu cât eşti mai aşa şi cu cât îţi pute ce-i aici, şi cu cât eşti mai dincolo, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, eşti „ales”, eşti „rafinat”.

Dar, culmea, mulţi vor să se distanţeze de aceia de la care aşteaptă ovaţii…

N-aş avea nimic împotrivă acestor oameni – şi nici n-am ce să am, suntem pe alte tărâmuri – dacă ar fi fost veniţi din spaţiu, dacă ar fi fost extratereştri, înţelegi. Atunci ar avea voie, dar ei au fost şcoliţi aici, unii dintre ei sunt filosofi… Se spune că au făcut filosofia. Domnule, ai făcut socialism ştiinţific! Ce, ai uitat?! Aia era filosofie?! Aţi făcut socialism ştiinţific! Dacă spuneai că faci filosofia se uitau chiorâş la tine, aşa că nu puteai. Acum, toţi au terminat facultăţi din astea. Profesori de socialism ştiinţific…

Dacă aţi fi ministrul Învăţământului, care ar fi prima măsură pe care aţi dispune-o?

M-aş întoarce mâine la Spiru Haret, aş lua şi aş vede ce-a făcut, de ce a fost genial Spiru Haret. Înţelegi?

Pe vremea lui aveam unul dintre cele mai moderne sisteme de învăţământ din Europa…

Ştii de ce? Pentru că pornise de la – ştii foarte bine! – învăţământul modern din ţările civilizate şi l-a adaptat la capacitatea românului de a recepta. Du-i unui copil de american un program de-ăsta multicultural deschis şi l-ai tâmpit. Copilul român este capabil din punct de vedere intelectual să acumuleze. Tu, dintr-o dată, îmi ei copilul meu de la ţară – mă rog, acum de la ţară mai puţin, că nu mai au posibilitatea să vină…

Mulţi sunt plecaţi cu părinţii în Spania sau în Italia…

Aici e tragedia! Pepiniera inteligenţei şi a culturii noastre e călcată în picioare de sistem. Cine îmi garantează mie că, la ora actuală, nu se întâmplă ca 60% din viitorii copii geniali ai acestei ţări să nu aibă posibilitatea de a ajunge la liceu şi de a evolua!?

Numai 2% din tinerii din mediul rural intră la facultate…

Câţi dintre marii intelectuali ai acestei ţări au plecat de la ţară? Majoritatea. Eu am prins ultima generaţie de copii de ţărani. Ăştia de vin acum sunt copii de fermieri. Nu mă deranjează. Vreau să mă duc prin satele patriei şi să-i văd, cum mă duc eu din când în când şi să mă opresc din curiozitate. Mai fac exerciţiul ăsta şi acuma, chiar dacă nu apar la televizor să spun asta. Eu sunt individul care apare o dată pe an sau de două ori la televizor.

Refuzaţi apariţiile în emisiuni televizate?

Nu refuz. N-am unde să mă duc. N-am la ce emisiune. Nu există emisiuni pentru mine. Dă-mi tu o emisiune! Unde să mă duc? Ar trebui, de pildă, televiziunea culturală să se preocupe. Avem un TVR Cultural… Ăia nu m-au sunat în viaţa lor, nici nu ştiu că exist.

Sunteţi un om „greu încadrabil”, aşa cum v-aţi autodefinit…

Nu numai eu. Pot să enumăr acum zeci de personalităţi care ar putea să-ţi facă spectacole extraordinare, show-uri. Mai e şi altceva: de pildă, dacă eu sunt capabil să fac o emisiune trăsnet, cu un spectacol absolut, cu rating de neimaginat, cu un bun marketing de promovare al acestei emisiuni, cine îmi garantează că o gaşcă de mediocri din „partea ailaltă” n-or să spună: „Băi, suntem nebuni la cap, deci se poate şi aşa! Păi, îi învăţăm pe ăştia la lucruri de calitate? Nu. Noi trebuie să-i ţinem pe ăştia la ce suntem noi capabili.” Dacă oamenii prind gustul lucrurilor rafinate, îi huiduie, îi dau afară, le închid televizorul. De ce la mine, în orice perioadă, sălile sunt pline?

Jucaţi cu casa închisă întotdeauna.

Vin în Bucureşti, fac un spectacol, două, la Sala Palatului, nu se găsesc bilete cu două săptămâni înainte. Este un public al meu, un public creat de mine. Ăştia nu pot fi păcăliţi, ăştia nu se uită la kitschuri. Spectacolele mele sunt şi de umor. Adică la mine se râde în spectacole şi se râde copios.

Prin dispariţia umorului din societate şi prin înlocuirea lui cu băşcălia, pare-se că am asistat la o mare conspiraţie împotriva românilor…

Uite, vezi tu, îţi dau un exemplu absolut admirabil de decădere, dacă vrei, a spiritului acesta românesc. Pe un bucureştean de acum 40, 50 de ani îl calcă un domn pe bombeu, în tramvai, şi ăsta se uită şi spune: „Dacă-mi bagi o fisă în gură îţi spun câte kile ai!” Înţelegi? Nu zice: „Bă, fiţi-ar mă-ta…! Bă, boule! Uită-te pe unde calci, în mă-ta!” Vezi, asta e diferenţa! Acum, pentru chestia asta te înjură şi te scuipă. Ăsta era umorul, ăsta era bucureşteanul, ăsta era Mitică, în sensul frumos.

Ce a determinat dispariţia lui Mitică?

Lipsa de credinţă, lipsa de educaţie, faptul că s-au populat artificial oraşele, că s-au industrializat. S-a construit enorm de mult, s-a adus forţă de muncă de la ţară. Şi pe ţăran, când l-ai rupt de glia lui şi l-ai băgat în mahala, a luat ce e mai rău. Şi a devenit mârlan. Nu mai este orăşeanul care ştia că nu trebuie să scuipe pe jos, că nu trebuie să arunce seminţe pe jos. Aşa era educat de mic, de când îl ducea bona la grădiniţă. Nu mai este nici ţăranul plin de respect, din sat, căruia îi era ruşine să facă astfel de lucruri pentru că se uitau vecinii la el. Aşa a înflorit în român, dintr-o dată, mârlănia. Şi a înflorit mârlănia până în sferele înalte ale politicului. Ăsta e rezultatul mârlăniei din sferele politice – lipsa totală de educaţie primară.

De acolo se propagă mârlănia la nivelul întregii societăţii…

Pe principiul „dacă eu sunt mârlan, toţi trebuie să fiţi!” Dacă vrei să ajungi ceva, asta e ideea. „Fiţi, tată, ca mine că uite ce bine îmi merge!”

Se poate reforma actuala clasă politică sau e doar o iluzie?

Eu cred că se poate reforma dar… vezi tu, după 1989 n-am avut jurnalism. Erau nişte profesionişti care terminau „Ştefan Gheorghiu”, secţia jurnalistică, care ştiau despre ce e vorba cu jurnalismul, dar care trebuiau să facă un jurnalism dirijat de partid. Ştiau să scrie un reportaj, fără doar şi poate, îi învăţau să facă treburile astea. După ’89 au apărut două mii de ziare şi orice copil care scrisese un articol la gazeta de perete în şcoală a zis că e ziarist. Şi au început să publice toţi, să scrie toţi, care mai de care. Nenorocirea de pe lume…

Au fost şi sunt mulţi care au eşuat în profesiile pe care şi le-au ales iniţial…

Ei bine, au trecut 20 de ani şi s-a făcut deja jurnalism în România. Există, la ora actuală, jurnalişti din generaţia asta a voastră, profesionişti, care ştiu totul, pe care i-a învăţat viaţa. Ei bine, politicul n-a ajuns aşa de repede la maturitate. Ei sunt încă amatori. Pentru că, dacă în jurnalism a funcţionat foarte bine concurenţa, şi a trebuit să se şcolească băieţii prin scriitură, să devină acizi în verb şi să aibă logică în ceea ce scriu, în politică s-au aşezat câţiva indivizi care n-au mai vrut să plece. Le-a căzut bine, au ştiut şmecheriile şi n-au lăsat să urce tineretul care chiar voia să facă politică. Îţi dau exemplu de câţiva tineri politicieni foarte buni, foarte buni… Îi urmăresc la televizor, îi văd, le merge mintea, sunt copii prezentabili.

La cine vă referiţi?

Nu vreau să spun. Sunt destui, de la toate partidele. Nu vreau să spun…

Tinerii aceştia chiar vă dau speranţa că se poate şi altfel în politica românească sau e doar o impresie?

Nu, nu. Eu cred că ei ar putea să facă schimbarea, dacă ar avea în spatele lor generaţia ailaltă de tineri, care să-i „fugărească”.

Tinerii la care vă gândiţi sunt plecaţi acum în străinătate.

Da, da, da. Pentru că ăştia care sunt acum sus, caşaloţii, n-au treabă cu generaţia asta de tineri, nu se simt fugăriţi. „Sunt la mâna noastră!”, îşi zic ei. „Băi, copile, tu nu ştii cum este, hai că-ţi spune tata…”, înţelegi? Ăsta este punctul meu de vedere. Asta este cea mai mare tragedie a acestui popor.

Cum aţi judeca primul mandat al preşedintelui Băsescu, în raport cu cel de-al doilea?

Nu ştiu dacă sunt măsură să-l judec pentru că eu nu l-am votat. Adică eu n-am agreat genul…

Dar totuşi vă reprezintă.

Nu pe mine.

Pe noi toţi, ca popor, ne reprezintă.

Eu mă delimitez de chestia asta. Sigur, mă supun că n-am încotro. Sunt într-o ţară democratică şi trebuie să respect legile pe care preşedintele le semnează. N-am ce să fac. Iar recurg la pilde, ca să zic aşa. În primul său mandat, a venit la un spectacol de-al meu. Ca ministru, a venit la mai multe, dar apoi n-a mai venit.

E pilduitor?

Poate, cine ştie… L-am şi jignit într-un spectacol, dar spuneam o poezie de-a lui Sorescu. Asta când era primar general al Capitalei. A venit, din nefericire – n-a fost inspirat! -, la acel spectacol, şi spuneam un poem a lui Sorescu – „Măciuchiţa”. Începea foarte rău: „Unul, Gagea a lui Spartu’” – spunea Sorescu – cu cap mare şi cutare...”, „a fost ales de Comitetul” nu-ştiu-cum „să lichideze câinii“. Băsescu tocmai luase hotărârea să lichideze câinii. Şi de aici încolo, poemul era o „nenorocire”. „Băi, zice, eu am făcut o şcoală şi am învăţat că nu-ţi dă dreptul nimeni să omori câinele. Dar tu ce-ai învăţat? Să omori câini?”. Adică era treaba „legată” şi de atunci n-am mai avut o relaţie cu el. M-am mai întâlnit cu Domnia Sa o dată, când făcea o baie de mulţime, a doua zi de Paşti, la primarul oraşului Craiova, pe care, după aia, l-au închis… Dar, mă rog, cu entuziasm m-a îmbrăţişat, să vadă lumea. S-au făcut şi fotografii…

Aţi realizat un transfer de popularitate…

Sigur că da. Am stat de vorbă cu Domnia Sa, am băut un pahar de vin. Era Radu Berceanu acolo, care m-a prezentat plin de drăgăleşenie.

Radu Berceanu v-a prezentat pe dumneavoastră?

Da, m-a prezentat şi i-a spus domnului Băsescu foarte frumos: „Vă prezint pe «naşul» meu politic. Dacă Tudor Gheorghe n-ar fi fost, eu n-aş fi intrat în politică”. Am făcut şi greşeli, domnul meu…

De ce vă iubesc tinerii de azi atât de mult?

Pentru că, deocamdată, nu i-am dezamăgit cu nimic. Toate programele mele, toate gândurile mele le-am spus pe faţă. Ei sunt debusolaţi. Eu cred foarte tare în capacitatea lor de a discerne. Mă adresez unei categorii de tineri capabili să facă această deosebire. Eu ştiu că oamenii care mă apreciază şi care vin la spectacolele mele plătesc şi bani. Nu sunt deloc ieftine biletele la mine.

Calitatea costă…

Mi s-a şi reproşat, la un moment dat, dar n-am ce să fac. Nu pot să fac un spectacol ieftin având în spate 80 de instrumentişti şi un cor. Astea costă. Nu mă ajută Ministerul Culturii să subvenţioneze actele de cultură.

Ministerul Culturii are alte preocupări…

Probabil.

Acum este preocupat, se pare, şi de „proiectul Roşia Montană”…

Nu ştiu nimic despre Roşia Montană. Am fost pe acolo, în zona aceea mirifică, în istoria aceea senzaţională. Am şi jucat într-un spectacol foarte frumos în care era vorba exact despre lumea căutătorilor de aur, a minerilor din băile de aur ale ţării. E o istorie şi acolo. Dăm, încet, încet, cu piciorul la fiecare zonă care înseamnă istorie.

Niciodată după 1989 nu vi s-a propus să coordonaţi vreun proiect naţional de promovare a culturii române?

Nu. Eu am făcut nenumărate turnee în străinătate şi înainte de ’89 şi după ’89. Dar niciodată trimis de statul român. Pe mine niciodată Ministerul Culturii nu m-a trimis să reprezint cultura română. Eu am fost invitat să reprezint cultura română. Eu am fost chemat de dor, n-am fost mânat de interese.

V-a fost vreodată ruşine de faptul că sunteţi român?

Niciodată!

Dar aţi avut motive să vă fie ruşine?

Ar fi fost. Ar fi fost când eram cu o delegaţie de francezi în zona Lyonului. Eram la un nivel foarte mare, cu doi profesori universitari – dintre care unul era Michel Noir, fost ministru al Finanţelor, primar al Lyonului şi posibil candidat la preşedinţie. La o masă, lângă noi, erau nişte români care înjurau şi vorbeau atât de tare încât mi-a venit să intru în pământ. Şi ăla m-a întrebat: „Nu vorbesc română?” Bine, eu am fost delicat şi am spus: „Un dialect…” Dar nu mi-e ruşine nici acum dacă mă duc în străinătate şi mă întreabă ăştia de economia noastră. Eu spun că trecem printr-o perioadă mai dificilă, ca în orice tranziţie. Şi mi se pare normal să spun aşa. Ce dreptate a avut Brucan şi cum l-am înjurat atunci când a zis că ne trebuie 20 de ani să se schimbe generaţiile astea. Dar mie mi-e teamă foarte tare de alt lucru – ca aceia care vin din urmă să nu fie foarte taraţi.

Riscul e mare.

În 50 de ani de acum încolo ne vom curăţi. Cred că ăsta e şi termenul istoric.

Ca o pribegie prin deşert…

Sigur că da.

Va începe România, după 2012, să se schimbe în bine?

Pe termen scurt, după 2012, va fi foarte rău.

Deci, nu vom începe să creştem…

Nu, că n-avem cum. „S-a dus dracului rapiţa”, ştii, cum zice Caragiale. S-a dus dracului cultul muncii la români. Prea am vrut toţi să fim „biznizmeni”.

Cu „z”…

Da. Neapărat! Adică, noi am vrut repede să păcălim. Acum, încet, încet, apare câte unul care face câte ceva şi noi alergăm repede să-l filmăm şi să arătăm „Uite că se poate!”. Dar nu, aici, până nu se va… Cred în întoarcerea românilor din Spania, din Italia, a românilor care au învăţat şi au văzut cum e dincolo.

Sunteţi printre puţini care mai crede asta.

Eu cred pentru că am văzut ce se poate face. Du-te în zona Satu Mare să vezi ce au făcut acolo. Au învăţat cum e cu căpşunile. Şi s-a umplut zona aia, a Maramureşului, de căpşuni. I-am văzut şi la Galaţi şi erau fericiţi. Scria mare: „Căpşuni de Satu Mare”. Deci ei au învăţat să facă asta. Dacă acestor oameni care ar veni, guvernanţii de astăzi, legislaţia de astăzi le-ar spune: „Domnule, puneţi o afacere pe picioare şi cinci ani de zile nu vă luăm nicio taxă!”, s-ar întoarce mai mulţi. Ei, atunci ţara asta s-ar face cum trebuie.

Fragmente din precedentul dialog „La masa Adevărului” (mai 2009)

„Mă supără mârlănia din jur”

George Rădulescu: Mai avem motive să fim mândri că suntem români?

Tudor Gheorghe: E greu, dar pentru asta lupt eu. Asta încerc să demonstrez acestei generaţii debusolate şi debusolante. Motivele care ar putea să-i facă să fie mândri că sunt români trebuie căutate în trecut, nicidecum în contemporaneitate. Am obsesia limpede a două perioade din istoria României: paşoptismul şi perioada interbelică. Acelea au fost perioade extraordinare în istoria poporul român. Atunci s-a înfiinţat România.

Tânăr fiind, mai poţi spune astăzi că eşti mândru că eşti român fără a atrage priviri ironice, fără a fi luat în batjocură?

A fost şi cred că mai e un vânticel niţel ciudat. O anume categorie de intelectuali români susţin ideea – nu pe faţă, ci discret, parşiv! – că cu cât îţi înjuri mai mult ţara, cu atât eşti mai european. Mie îmi dispace genul ăsta.

Ce vă supără cel mai mult în societatea românească?

Mârlănia din jur! Ies pe strada Unirii din Craiova şi mă salută vecinii mei care îmi spun cu eleganţă: „Salut vecine!”. Adică ne tragem de şireturi. Iar e vorba despre lipsa criteriilor… Mă deranjează ce văd în Bucureşti, unde nu îmi place să stau. Merg cu taxiul şi mă uit la lumea din autobuz, pe fereastră. E de o tristeţe cumplită… Nu mai e niciun zâmbet. Femeile, înainte, când fugeau după autobuz râdeau. Acum fug disperate. Dacă nu prind autobuzul e o disperare îngrozitoare.

Care ar fi soluţia?

Educaţia! Am avut un prieten care fusese dat afară din televiziunea română pentru că îl invitase pe consulul britanic acreditat la Bucureşti, care vorbea bine limba română. L-a întrebat: „Este proverbială disciplina britanică. Cum aţi reuşit?” Iar consulul britanic a răspuns privind fix spre cameră: „I-am băut 400 de ani!”.

La noi ar funcţiona acelaşi „sistem”?

Aici nu trebuie să existe democraţie pentru că nu e construit sistemul. Întâi disciplinează-i, apoi dă-le libertate! Când ai dat libertatea fără disciplină, iată ce se întâmplă! Văd că deţinuţii se vaită acum în închisori că nu au televizor cu nu ştiu ce diagonală. Şi l-am întrebat pe tata ce televizor avea în puşcărie. Să-i scoată la muncă, că n-au cu cine face autostrăzile! Eu, care umblu în toată ţara, observ că nimeni nu munceşte pe drumurile patriei. Se fac poduri, se fac şanţuri şi trec pe lângă ei. Sunt câte 10 inşi, iar trei stau în lopeţi. Ce-ar fi să nu le mai dea lopeţi cu cozi din astea? Să le dea lopeţi cu cozi mai lungi ca să nu mai poată sta în ele! Sau să le dea lopeţi cu cozi mai mici. Dar nici aşa nu e bine, că fantezia îl determină să pună basca în coadă şi să stea în fund.

E vorba de mentalitate…

Le dau formula cum să facă autostrăzi. Să aducă 3.000 de chinezi şi să le spună de unde până unde trebuie făcut, fără să se mai bage în rest, că-i strică! Să vezi ce autostradă se face, ca vântul şi ca gândul.

De unde pleacă problema aceasta, a modului în care ne raportăm la muncă?

Din comunism! Nu era sloganul genial: „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”? Exista un folclor ilegal, pe care îl cântau lăutarii în perioada comunismului. Era atunci cu acordul global: „Fir-ai al dracu` de global, mi-ai făcut muierea cal!” sau „Fir-ai a dracu` tarla lungă!” sau „Dacă ai şurub isteţ, ajungi mare la judeţ!”.

”Întâi disciplinează-i, apoi dă-le libertate! Când ai dat libertatea fără disciplină, iată ce se întâmplă!”

© Roncea.roCu cât îţi pute ce-i aici, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, eşti „ales”, eşti „rafinat”… – Tudor Gheorghe

Maestrul Tudor Gheorghe spune că, de frică şi din graba de a cataloga, unii dintre români se grăbesc să condamne orice demers de asumare a istoriei naţionale si in primul rand nationalismul

Demnitate. Aceasta ar putea fi cea mai scurtă caracterizare a maestrului Tudor Gheorghe. Privindu-l, mulţi dintre noi intuiesc că românii pot avea şi alt profil social. Spectacolele semnate de către Tudor Gheorghe depăşesc cadrul artistic, punând în mişcare, simultan, mintea şi sufletul spectatorului. De aceea, poate, biletele se vând ca pâinea caldă şi oamenii pleacă acasă mulţumiţi, cu un zâmbet discret sau cu o lacrimă în colţul inimii. L-am invitat din nou pe Tudor Gheorghe „La masa Adevărului” pentru a ne reaminti de „România veche”, de valorile pe care a fost construită. Aşadar, am trecut „România nouă” prin filtrele celei „vechi”, într-un exerciţiu menit să dea un impuls, simultan, minţii şi sufletului, ca şi în spectacolele lui Tudor Gheorghe. Ce-am izbutit veţi vedea în rândurile de mai jos şi în forma video a dialogului.

CARTE DE VIZITĂ

- Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august 1945, la Podari, judeţul Dolj.
- A urmat Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova şi cursurile Institutului de Teatru din Bucureşti, absolvind în 1966.
- În acelaşi an a fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova.
- Tatăl său, Ilie Tudor, cântăreţ la strană si legionar – supranumit “copilul Capitanului”, dupa obiceiul lui Corneliu Codreanu de a se ingriji de educatia mai multor copii -, a fost deţinut politic în temniţa de la Aiud, unde regimul era extrem de dur. Vezi Un om cat un veac. De vorba cu luptatorul anticomunist nea Tudor Ilie, tatal lui Tudor Gheorghe. VIDEO – Reportajul integral al scriitorului Liviu Andrei
- În 1969 a oferit primul său recital, „Menestrel la curţile dorului”, cu poezia poeţilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu.
- Autorităţile comuniste i-au interzis să concerteze în 1987, însă după 1989 a revenit pe scenă.

Cititi: Tudor Gheorghe: Voi canta cantece legionare! Un interviu extraordinar realizat de George Radulescu »

Ne invită în cabina sa, cea cu numărul 10. O cifră care, în fotbal, l-ar plasa pe celebrul artist alături de “Regele” Hagi sau de Maradona. Urmează o discuţie despre drama unei “iubiri alb-albastre” cu un titan, un om care spune despre sine că a rămas singurul brand al Olteniei după dispariţia naşului său, Adrian Păunescu. (Îşi aşază paltonul şi pălăria pe patul mic din cabină şi se pregăteşte de interviu. Observă însă foaia pe care reporterul şi-a notat câteva idei: “Nu-mi spune ce mă întrebi! Dă-i drumul, că suntem profesionişti, ce dracu’!”)

Maestre, cum se vede sportul românesc de pe scena sălii de spectacole?

Dragul meu, să ştii că nu sunt un om din afara fenomenului sportiv. Ştiu bine ce se întâmplă, îi urmăresc toate ramurile. Dar în ultima perioadă mă îngrijorează foarte mult această criză de valoare pe care o traversăm.

“Puteam să ajung campion la judo”

De ce credeţi că am ajuns aici?

Eu am încercat să aflu răspunsul şi l-am întrebat pe Aurică Beldeanu: “Bă, ce dracu’, nu mai aveţi copii? Că noi eram pepinieră, Craiova dădea talente unul după altul”, şi mi-a spus o chestie senzaţională: “Nea Tudore, copiii nu mai joacă mingea în spatele blocului, acum stau numai pe calculatoare!”. Iar noi nu avem o politică raţională de promovare a sportului în şcoli. Că doar americanii au avut computere cu mult înaintea noastră şi tot sunt performanţi în sport! Ei au o programă şcolară serioasă, iar la noi se taie orele de educaţie fizică. Aici e tragedia!

Aţi făcut sport?

Ştii, mereu sunt întrebat care este secretul faptului că fac spectacole de două ore şi jumătate, singur pe scenă, şi nici măcar nu transpir. Am făcut sport la viaţa mea! Păi trupul ăsta trebuie să exprime ceva când eşti pe scenă.

Ce sport?

Când am venit în teatru, m-am apucat să fac primul spectacol şi mi-am dat seama că n-am respiraţie. Gândisem bine spectacolul, dar nu aveam suflu să duc două reprize (râde). Atunci m-am apucat de judo. Am fost la un pas să ajung campion naţional, dar pe mine nu mă interesa asta, ci să-mi fac condiţie fizică.

Revenind la criza din sport. Universitatea Craiova, echipa dumneavoastră de suflet, e într-o situaţie dificilă. Vă doare că a ajuns aici?

Nu! Eu sunt acela care a cântat “O iubire alb-albastră la Craiova e mereu”. Am urmărit fenomenul Craiova, am fost prieten foarte bun cu ei, cu acei copii frumoşi: Balaci, Cîrţu, Ştefănescu. Ei aveau o mândrie extraordinară. Nu câştigau bani mulţi, erau angajaţi fictiv pe la Electroputere şi luau 1.200 de lei pe lună. Le mai dădeau o butelie, o chestie acolo. Dar mureau de bucuria jocului!

Şi acum?

În clipa în care sportul s-a îndepărtat de bucuria jocului şi au primat interesele financiare, a dispărut totul. Nu mai există mândria de a-ţi reprezenta ţara sau clubul! Nu! Baniiiiiiii! Atât! Păi, acum, un băiat aflat la vârsta de a intra în prima echipă, prima chestie la care se gândeşte e contractul! Cât ia!

Nici măcar venirea lui Victor Piţurcă nu v-a făcut să speraţi că lucrurile se vor schimba în bine?

Nu m-a entuziasmat câtuşi de puţin, eu ştiu foarte bine sistemul fotbalului românesc: vorbe, amăgiri, bani! Totul porneşte de la bani! V-am spus, nu mai există acea flacără interioară, acea bucurie a jocului care exista înainte. Şi asta nu porneşte numai de la jucători, ci şi de la impresari. Aceşti indivizi care s-au îmbogăţit prin şmecherii şi prin inginerii financiare. Aici e cea mai mare durere. Copiii ăştia, care sunt talentaţi cât încape, sunt momiţi de alde Becali şi ăştia. Zic de ei, pentru că sunt cei mai cunoscuţi…

“Oltenii să renunţe la o bere pe lună ca să salveze echipa”

Există vreo soluţie pentru a scoate Universitatea din criză?

Da! Eu nu vreau să le dau idei acum, ca să le cer drepturi de autor după aceea (râde cu poftă). În primul rând, să i se returneze lui Mititelu banii pe care i-a băgat cu sufletul în echipa asta. Nu ştiu cum, dar să i se dea banii. Apoi, să vină unul, eu, de pildă, dar nu prea am timp de aşa ceva, şi să spună: “De mâine deschid un cont şi fiecare oltean care-şi doreşte ca Universitatea să renască să pună 5 lei!”. Atât! Să renunţe la o bere pe lună şi Universitatea va renaşte! Şi nu va mai fi nici a lui Mititelu, nici a lui Neţoiu sau a ăluia… Staicu. Va fi echipa Olteniei!

Credeţi că poate fi implementată o astfel de metodă?

Ideea e nobilă, e frumoasă, dar mi-e teamă că toţi ăştia care urlă pe stadioane şi strigă tot felul, când va fi vorba să dea… nu ştiu ce să zic. Repet, o bere pe lună! Nu mai mult…

“Becali e labil psihic absolut”

Cristi Minculescu a spus, după transplantul de ficat pe care l-a suferit, că Universitatea l-a ţinut în viaţă. Aţi avut şi dumneavoastră clipe în care echipa v-a dat putere?

Eu am fost deasupra fenomenului, l-am înţeles altfel! Am spus-o în perioada de dinaintea Revoluţiei că oraşul Craiova se mândreşte cu trei instituţii de bază, trei branduri, cum se zice acum: Electroputere, Universitatea Craiova şi Tudor Gheorghe. Electroputere s-a dus dracu’, s-a împărţit, Universitatea se târăşte, iar eu am rămas singurul care ia trei puncte şi acasă, şi în deplasare. N-am avut niciodată meci nul! Acesta e rezultatul seriozităţii şi al antrenamentului.

De ce credeţi că lumea nu se mai înghesuie pe stadioane, ca înainte?

Spectacolul fotbalistic a murit! Asta din cauza ma-ne-vre-lor! Jucătorii sunt debusolaţi! Ăia de la Steaua cum să joace, când li se schimbă antrenorul din trei în trei luni? Nimeni nu mai ştie nimic acolo, Becali fiind labil psihic absolut! N-ai văzut cum se bucură de-i sar ochii din cap: “Tiki-taka, tiki-taka”! Şi după, când ia bătaie, buf: “Cei mai tâmpiţi, îi dau afară pe toţi?” (îl imită perfect pe patronul Stelei). Păi lui Becali dacă-i iei televizorul, în trei luni se sinucide. Altfel, mie mi-e drag de el de nu mai pot. Are un suflet imens, de copil.

Aţi spus că urmăriţi toate evenimentele sportive. Vă uitaţi şi la emisiunile sportive?

Nu, n-am la ce! Eu nici nu apar la televizor, decât o dată pe an. Unde să apar? N-am loc! Vrei să mă duc la nu ştiu ce emisiune şi să mă întrebe moderatorul cum stau cu gagicile? Sau de vedetele astea de Dorobanţi care fac accident cu maşina şi apoi umblă libere? Asta nu e lumea mea. Eu sunt omul care munceşte de-i sar ochii din cap! Nu trece o zi fără să am un program de gimnastică de o oră. Sunt dependent de mişcare.

“Mutu ar avea loc în naţionala tuturor timpurilor”

Maestrul are o viziune personală asupra problemelor de care s-a lovit Adi Mutu, mai ales în “cazul cocaina”: “Dacă era curios, de ce nu s-a dus la doctorul de la Chelsea să se drogheze sub asistenţă medicală? Vedea cum e, i se făcea rău şi îşi vedea de treabă”.

Cu ce gen muzical ar putea fi comparat fotbalul românesc?

Cu manelele! Britanicii sunt rock, fireşte, nemţii sunt marş, că ştiu exact unde se duc când pornesc la drum, iar noi – manele cât încape. Trebuie schimbat tot! Numai că instituţiile noastre abilitate tac! Au încercat să intre un pic în fotbal. De ce n-au mers până la capăt? Să vezi cum reînvia fotbalul! Şi Iisus a trebuit să moară ca să reînvie!

Nici la nivel de echipă naţională nu stăm mai bine…

N-avem naţională! Pe noi ne-a nenorocit şi internaţionalizarea. Din această cauză nu vom avea niciodată echipă naţională. Până nu ne vom întoarce către valorile noastre, nu o să avem echipă, punct!

E şi Răzvan Lucescu de vină?

Nici Mourinho, dacă ar veni acum, n-ar avea ce să facă. Eu îl ştiu pe Lucescu de mic, de când se târa pe la uşă să asculte ce vorbesc cu taică-su, pe la Hunedoara. Uite, noi ne bazăm pe Chivu, un băiat excepţional, un copil blând, un profesionist fără doar şi poate, dar care nu e fotbalistul acela de care avem noi nevoie. Dovadă că în confruntările importante au trecut ăia pe lângă el…

Putea fi Mutu acela?

Adrian da! El e fotbalist, dar n-are aici… (arată cu degetul spre cap). Dacă ar fi să fac o echipă naţională a tuturor timpurilor, Mutu ar avea loc. Un talent extraordinar. Dar l-a furat valul prea devreme. Îţi dai seama, s-a văzut bietul copil din Piteşti în Anglia şi cu banii ăia. Câştiga o sută şi ceva de lire pe oră! Trivale e Trivale, ţuica de dude o ştia doar Dobrin, iar el a descoperit altceva… N-ai voie să faci aşa ceva. Putea să facă altă chestie, dacă tot murea de curiozitate.

Ce anume?

Se ducea la antrenorul lui şi îi zicea: “Şefu’, dă-mi doctorul de la echipă, nu joc etapa viitoare, şi dă-mi să mă droghez, că mor de curiozitate!”. Şi, sub asistenţă medicală, îi facea ăla un drog şi a doua zi îi era rău de nu s-a pomenit şi termina definitiv cu toate curiozităţile astea şi-şi vedea de treabă.

Vă doare când vedeţi atâţia jucători talentaţi care se irosesc?

Inconştienţa acestor copii care fac sporturi de performanţă este că realizează mult prea târziu cât de scurtă este viaţa de sportiv. Pe urmă începe şocul cumplit de a fi nimeni! Nu-ţi dai seama… Nu-ţi dai seama… După ce ai fost aclamat de un stadion întreg, să ieşi pe stradă anonim, sărăcuţ. E cumplit! Să nu îşi bată joc de anii ăştia!

(Interviul a luat sfârşit după fix o oră. “Mă duc să urmăresc meciul de handbal, România – Serbia”, ne anunţă Maestrul cu un zâmbet larg) [PROSPORT]

evz.ro: Cum vă amintiţi tinereţea în Craiova? Care sunt locurile şi evenimentele cărora le păstraţi cele mai frumoase amintiri?
Tudor Gheorghe: Când  vorbesc despre Craiova şi despre tinereţea mea, îmi vin în minte celebra grădină Sfântul Dumitru, grădina adolescenţilor de pe vremea mea, unde ne întâlneam cu fetele şi cântam. Îmi amitesc, de asemenea, de Strada Unirii, unde era promenada, şi de piaţa veche, un loc pe lângă care nu poţi să treci nepăsător. Să nu uităm şi Parcul Romanescu, cel mai frumos din Europa. Referitor la cel mai frumos loc din Craiova, mi-e greu să numesc unul.

Alina Vătăman

Tudor Gheorghe a transformat Sala Palatului în naos. Mii de suflete s-au rugat pe versurile lui Mircea Micu

Este prins de streche, şi-a lepădat armura precum un mânz, a nedumi­rit critica cu ale sale cântece stranii, iar după ce Traian Băsescu a des­­coperit că 90% dintre români ascultă manele, se ocupă de ceilalţi 10% – şi se jură că este fericit şi mai spune cât îl ţine talentul: “Ce meserie liberă e ar­ta!”. Nu putea fi decât Tudor Gheor­ghe al nostru, al românilor, de da­ta asta, în simbioză cu Mircea Mi­cu.

Într-o sfântă seară de vineri, neica Tu­dor s-a prezentat în faţa spectatorilor cu acest singur poet şi cu chitara.

Preţ de o oră şi jumătate am stat în rugăciune, lepădându-ne un pic de mizeria de afară. “Va fi greu pentru domniile voastre cu atâta frumuseţe câtă vă dau eu în seara asta…!”, ne-a anunţat maestrul, măsurând cu privirea toată sala… “Ea vine seara şi n-o chem./ Şi de venirea ei mă tem.//Şi mă prefac că-s mort şi surd/ Când pe la geamuri o aud.// Ea n-are trup, ea e un fel/ De crin cu aerul în el,// Ea n-are ochi şi-n două părţi/ Poartă inele mari de morţi…/ Prelungă ca o frunză grea/ Se-aşează încet pe fruntea mea.// Apoi coboară mai în jos/ Spre-al tâmplei vulnerabil os,// Apoi spre coaste, până când/ O simt cu ghiarele strângând.// Şi tace atât de mult şi greu/ Că-aud cum plân­ge Dumnezeu”…

“Pasărea de-acasă” a lui Mircea Micu a devenit, prin transfigurare, “Chemarea păsării” lui Tudor Gheorghe. Prin inima, mintea şi sufletul lui neica Tudor l-am des­coperit pe marele poet Micu (Mir­cea). “Nu-ţi încerca veşmântul de moarte care-l ai/ Pune-ţi la îndemână foşnirile de mai/ Mă leagă de viaţă cum numai tu mă legi.// Nu-ţi încerca veşmântul de moarte care-l ai,/ Pune-ţi la îndemână foşnirile de mai/ şi nu te mai încrede în mult râvnitul rai.// Nu mă uita./ Mi-e fiinţa de viaţa ta legată/ Lumina mea, pe veci ne­descifrată,// Mai naşte-mă să mor încă o dată…”

Dumnezeu l-a fă­cut pe Tudor Gheorghe să des­co­pe­re mu­zi­ca interioară a poeziilor. “Mi-e tea­mă că aceste cântece frumoase ale tale să nu devină şlagăre” – i-ar fi spus acum multe decenii Teodor Mihadaş. Şi completează, acum, Tudor Gheor­ghe: “Ce noroc că su­per­mar­keturile sunt construite pe pă­mânt! Altfel m-aş fi aruncat de la etaj, dacă m-aş fi auzit cântând prin supermarketuri”. Deocamdată stă liniştit, nu este difuzat la radio sau la posturile tv, fiindcă nimeni nu ştie unde să-l în­cadreze, că el nu-i nici popular, nici simfonic, nici folkist. El este Tu­dor Gheorghe şi atât. Sau, ca să fa­cem un “update” pe caz, ne permitem, cu voia menestrelului, această comple­tare: Tudor Gheorghe, Mircea Micu, chitara şi atât.

După plimbarea liberă prin poe­zia minunată a lui Mircea Micu-Klein (aşa îl redimensionează bi­bliofilul Ion C. Rogojanu, trimiţân­du-i umbra până în secolul al XVIII-lea, la Ino­chentie Micu-Klein), am simţit cum sufletul îmi este uşor, cum s-a mai curăţat de zgură, m-am simţit bi­necuvântată pentru că am primit în dar frumuseţe divină împachetată cu har de “Tudor Gheorghe şi atât”. Dana Andronie • Jurnalul Naţional

Pe mine ma doare ca au disparut horele si mi-au bagat discoteca in sat. Si culmea, mi-au adus si fete sa-mi danseze la bara.

Alex Sima: V-ati nascut pe 1 august (1945). In aceeasi data a fost anuntata descoperirea oxigenului (1774) si s-a infiintat Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei (1862). V-ati simtit vreodata predestinat sa fiti oxigenul romanilor iubitori de cultura, si ambasadorul traditiilor romanesti in toata lumea?
Tudor Gheorghe: Nu, nu m-am gandit. Stii cum e, ca nu te nasti cu… ba, s-ar putea sa ai dreptate, cand te nasti sa ai un destin. Dar n-am avut sentimentul, notiunea, n-am realizat ca voi face ceea ce fac astazi decat mult mai tarziu. Am inceput sa realizez ca gestul meu de a pune in valoare poezia populara si poezia culta romana, faptul ca m-am bagat „sluga”, argat la cultura romana esentiala, am realizat asta abia dupa primele doua, trei spectacole de autor. Daca am inceput in ‘69 cu Menestrel la curtile dorului, abia la Muzeul literaturii romane am avut o perioada frumoasa, imediat dupa moartea lui Perpessicius, alaturi de niste oameni extraordinari, de Romulus Vulpescu, de I.D. Suchianu. Faptul ca m-au cooptat in lumea lor la o varsta de douazeci si ceva de ani a insemnat ceva extraordinar pentru mine. Abia dupa am inceput sa realizez ca am o misiune de facut, si incet, incet, caramida pe caramida, piatra pe piatra, am inceput sa zidesc.

Alex Sima: Deci destinul asta a depins si de oamenii pe care i-ati intalnit?
Tudor Gheorghe: Obligatoriu, nu poti de unul singur. Am avut o sansa extraordinara ca in acea perioada am fost contemporan cu spirite inalte ale poeziei romane. Ma bucur ca am fost prieten cu Nichita Stanescu, Ion Alexandru, Marin Sorescu, cu „toata floarea cea vestita” a poeziei adevarate.

Alex Sima: Care credeti ca au fost factorii care v-au insuflat patriotismul? Mai pot ei afecta tinerii de azi?
Tudor Gheorghe: Asta e o chestiune foarte delicata, cand vorbim de patriotism astazi, pentru ca in ultimii 20 de ani atat de tare mi s-a inoculat ideea ca nu e bine sa-l ai, de fapt s-a facut o mare confuzie, s-au amestecat doua lucruri care nu trebuie amestecate: nationalismul exacerbat si sentimentul national, cel patriotic. Mi s-a spus la un moment dat ca in clipa in care aveai aplecari prea profund romanesti „a, asta e nationalist” – adica e cu Vatra Romaneasca, e cu Vadim Tudor. Si te-au trimis in niste… Deja erai bagat intr-o anume categorie intelectuala din Romania. S-a facut o divizare nedreapta as zice eu, s-a inoculat prostia asta. Eu chiar sunt nationalist, adica nu am jumatati de masura in asta, dar nu cred ca sunt mai nationalist decat francezii nationalisti, decat englezii sau nemtii nationalisti. Adica asta inteleg eu prin nationalism, sa-mi apar valorile inalt spirituale ale poporului meu. Ca de aia am luptat pentru promovarea lor, de aia sunt impotriva importului de kitsch, numai de dragul de a fi la moda, de a fi in pas cu vremea. De asta sentimentul meu de patriot, ca mi s-a dus chestia asta, dar de mult, stii de cand, poate de atunci de cand am incercat sa cant si am cantat „Acolo este tara mea si neamul meu cel romanesc”, a lui Ioan Nenitescu. Dar eu am cantat asta nu neaparat gandindu-ma la un anume sentiment patriotic, ci din nevoia de a rebaga in cartea de citire de clasa a V-a o poezie pe care sistemul comunist o scosese. M-a intrebat un batran odata „Ba, Tica, da’ poezia aia, Acolo este tara mea…” ( eu nici n-auzisem de ea) „De ce-au scos-o ma astia”? Si-a fost prima mea victorie, pentru ca dupa ce-am cantat-o, s-a rebagat in cartea de citire. Asta e un gest patriotic esential. Fara tam-tam, fara scandal, fara propaganda, fara lozinci.

Alex Sima: Ati tinut socoteala in cate tari ati calatorit, si care ar fi aleasa pentru a o numi casa daca nu ar exista Romania?
Tudor Gheorghe: Nu, n-am tinut socoteala. Nu m-am gandit niciodata, si nici sa raman in alta tara, pentru ca nu mi-am pus problema asta. Desi sunt vorbitor de limba franceza, si am facut spectacole bilingve, nu m-am gandit. Nu stiu, poate pentru curatenia ei, daca ar fi sa aleg, as alege cred ori Canada, ori Australia, ori Noua Zeelanda, o chestie de-asta curata. N-as vrea sa stau in Toronto sau in Montreal. M-as duce in Saskatchewan, la Manitoba, pe undeva pe unde-s indieni, aborigeni, nu mi-ar place-n lumea civilizata.

Alex Sima: Sa va retrageti si sa faceti poezia proprie?
Tudor Gheorghe: Da, probabil ca da. Vezi, am un apartament in Bucuresti, de serviciu, si trec prin Bucuresti, dar rar, numai cand sunt obligat. Nu-mi place sa stau in aglomeratie. Nu-mi place sa stau in lumea civilizata.

Alex Sima: Ce s-a intamplat cu tara noastra, daca taranii romani au fost fortati sa munceasca pamanturile altora? Cum ati perceput aceasta evolutie, sau involutie, vazand schimbarile din satul natal (Podari – Dolj)? Acum cativa ani spuneati ca incepuse asfaltarea. Ce mai e nou?
Tudor Gheorghe: Da, s-a asfaltat. Cand e vorba de distrus, distrugem. Desi in sensul frumos. Daca spun ca asfaltarea satului meu e un pas spre civilizatie, e adevarat. Dar pe mine ma doare intr-un fel. Nu sunt absurd, nu cred ca trebuie sa punem taranul roman sub un clopot de sticla si sa ne inchinam la el, cum era taranul roman creator. Nu, nu vreau taranaul ala murdar, care se spala de sarbatori, cand se ducea la biserica, ala nadusitul, plin de noroi. Imi doresc un taran care sa ma primeasca atunci cand trec prin sat pe la el si ii bat in poarta, el ma va recunoaste, si ma intreaba „Ba, nea Tudore, vrei un pahar de apa cu gheata sau fara gheata”? Sa stiu ca el are in casa lui un aparat de facut gheata. Sau ma invita la el in casa si zice „Va deranjeaza aerul conditionat”? Eu asta vad. Vreau un taran roman evoluat, un fermier, poftim, capabil de maxima productivitate agricola, dar care sa-si tina traditiile. Pe mine ma doare ca au disparut horele si mi-au bagat discoteca in sat. Si culmea, mi-au adus si fete sa-mi danseze la bara.

Alex Sima: Nu se mai pastreaza obiceiurile?
Tudor Gheorghe: Nu mai, nicaieri nu se mai pastreaza. Eu umblu in toata tara, acum ma intorc de prin Maramures. Se minte tipic romaneste. Aiurea. Am distrus tot. Si asta nu de acum, de 50 de ani, de la intrarea comunismului. Ni s-au taiat atunci radacinile si posibilitatea de a fi o tara europeana, cum pornisem a fi. Ni s-au taiat aripile si noi suntem acum inapoi la anii 30. Si nu stim ce sa facem, iata, suntem in recesiune.

Nu sunt jurnalisti independenti, care sa slujeasca ideea de jurnalism frumos.

Alex Sima: Mai exista lautari ca pe vremuri in vreo zona din Romania?
Tudor Gheorghe: Nu. Vezi tu, cantecul popular era altfel facut. Folclorul era o creatie colectiva. Venea un tip c-o scanteie de geniu, si lansa – de dor, de suparare, de iubire, de jale- un motiv, un cantec, doua strofe, ca n-aveau capacitatea de-a face o poema lunga. Dar venea altul si-adauga inca doua strofe, si venea un lautar si auzea asta si o ducea in alt sat, si se plimba, si incepea procesul asta de creatie colectiva. Ori acuma, vine un pseudocantaret de muzica popula si canta niste versuri ale unui pseudopoet, facator de versuri, se duce la postul favorit de folclor, si taranul meu sta si se uita. Nu mai au ce sa discearna, nu mai pot alege.

Alex Sima: Simtiti cumva ca totul porneste de la lipsa de educatie si cultura a multor romani, nu numai a celor de la tara?
Tudor Gheorghe: Da. Si-n primul rand de la lipsa de cultura si de pregatire culturala temeinica a celor care ne conduc. Ei sunt produsul educatiei comuniste. Ei nu au baza culturala, sentimentul apararii valorii nationale. Pana cand va veni o alta generatie, desi e greu de repetat fenomenul, pentru ca deja generatia care creste acum, creste cu valorile europene, li se impune altceva. Eu cred ca din punct de vedere spiritual forta acestui popor s-a pierdut.

Alex Sima: Se poate schimba acest cerc vicios? Daca niste oameni needucati educa?
Tudor Gheorghe: Nu, acest lucru se poate face numai in masura in care la conducerea Romaniei va veni o grupare de oameni care sa doreasca acest lucru. Care sa inteleaga: cultura si invatamantul se duc pe termen lung, nu schimbi din mers niste lucruri dupa ureche. Trebuie sa vezi pe ce te poti baza – noi suntem un popor plin de fantezie, un popor tanar din punct de vedere al capacitatii de exteriorizare a ce-avem in cap. Dar cand apare unul destept, in loc sa-l promovam, nu-l lasam, in calcam in picioare, si atunci il ia altcineva si-l foloseste.

Alex Sima: E cumva si o parte a mass-media vinovata? De asta va vedem destul de rar in presa?
Tudor Gheorghe: Da, pentru ca si presa are tributul ei de neprofesionalism. Inainte exista o facultate, Stefan Gheorghiu, unde erau pregatiti jurnalistii, era o sectie de jurnalism. Cristoiu de astazi, Cristian Tudor Popescu, Dinescu (chiar a fost student acolo), ei sunt tributari acelor vremuri, dar au invatat cum sa scrie, sunt profesionisti. Si-n clipa in care au avut libertatea de a face ce vor, au pus in slujba talentului noile idei. Astia care scriu acum nu au o scoala. Imediat dupa 90 au aparut foarte multe ziare. S-au mai cernut, dar erau sute in toata tara. Cine sa scrie? Nu mai suntem in perioada „Scrieti baieti, numai scrieti”, s-a mai modificat treaba. Deja incet vine o scoala de jurnalism profesionista. Sunt tineri care au facut studii pe la BBC, pe la scolile de jurnalism, si au invatat cum se face. Numai ca si ei pun harul asta in slujba unor interese. Nu sunt jurnalisti independenti, care sa slujeasca ideea de jurnalism frumos. Si asta e greu in plan mondial, pentru ca, in ultima instanta, ala care are banul dicteaza. Si jurnalistul, cu cat e mai profesionist, stie sa execute lucrurile astea. Unii stiu sa faca treaba, sa nu se simta evident, altii o fac prea evident.

Atunci cand imi fac programul, intr-un colt scriu „aplauze”.

Alex Sima: Vorbind de cultura, care este cartea dumneavoastra preferata?
Tudor Gheorghe: Ei, e greu, ca am citit multe. Dar una pe care o folosesc ca material de studiu e Istoria literaturii… a lui George Calinescu.

Alex Sima: Daca nu ma insel, acum ceva timp nu va placea ca aplauzele sa va intrerupa spectacolul. Ce s-a schimbat de atunci?
Tudor Gheorghe: N-am rugat niciodata publicul sa-mi tina isonul, acum am inteles insa altceva. In ‘69 spectacolul era in doua parti: o ora, pauza, apoi o alta ora. Nu se aplauda deloc. De ce nu las eu publicul sa bata din palme? Pentru ca leg poemele in asa fel incat, dintr-o suita de cinci, sase poeme, cantate sau recitate, se desprinde o idee. Spectacolele mele nu sunt spectacole de muzica usoara. E ca intr-o simfonie, nu aplauzi dupa fiecare parte. Legand astea, lumea intelegea. Fragmentand, se sparge o anumita emotie care se poate crea. Las intai sa se aseze starea emotionala, si dupa aia, cand eu iti dau voie, si eu sa ma eliberez, si tu sa te eliberezi, amandoi ne bucuram de un respiro – e rostul aplauzelor. Daca voi considerati ca merit, aplaudati. Daca nu, facem pauze ca la orchestra simfonica, in liniste, ne revenim si reluam. Asta puteam s-o fac inainte de ‘89, cand ritmul interior al spectatorului meu era altul, eram mai asezati. Nu se descoperise internetul, viteza de reactie si de informare e alta. Nu mai are timp tanarul de astazi sa-i mai cant eu 40 de minute si el sa nu bata din palme. Pentru ca dupa 10 minute se uita la ceas. Atunci cand imi fac programul, intr-un colt scriu „aplauze”, dar eu sa-i rog sa bata din palme, ultimul lucru pe care l-as face, mai ales ca ai observat si tu, toti, una, doua, „Aplauze”!

Nu mai fac spectacole, pentru ca lumea n-o sa mai aiba bani sa vina la sala.

Alex Sima: Va place sa-i admonestati uneori pe politicienii romani atunci cand sunteti pe scena. Chiar ati fost implicat in politica (presedinte de consiliu), intr-un anumit moment. Cum vi s-a parut spectacolul de la ultimele alegeri?
Tudor Gheorghe: N-am fost implicat in politica, am fost implicat in viata, imediat dupa ‘89, si nu datorita mie, datorita multimii. M-au luat si m-au pus acolo, asa, eroic. Dar cand am realizat ca intru in fenomenul asta al politichiei si al intereselor, m-am retras cu eleganta exact asa cum am intrat. N-am stat decat o luna de zile in functie. Cat a fost nevoie de prezenta mea, care eram un om, in acea perioada debusolata si debusolanta, un om care avea cuvant, credibilitate. Atunci era nevoie de un lider, si am fost. Dupa aia, cand am vazut cum e, am zis ca am alta misiune decat sa ma cert cu toti idiotii pe tampenii neclare. Mi-am vazut de destinul meu care cred ca este cel adevarat. De a fi pe scena si de a face, a comunica arta. Spectacolele politice… sunt. Cele mai mari spectacole ni le ofera americanii, care sunt pentru noi, in general, exemple rele. Cand am vazut acum, ca si la alegerile noastre au aparut baloane si confeti, cu muzica si intrarea politicienilor ca-n arena, ca-n filmele americane… Un lucru care ma deranjeaza pe mine. Totdeauna am crezut ca suntem un popor mandru. M-a deranjat in ultima perioada a vietii mele cand am constatat ca avem un mimetism mult prea exacerbat. Credeam ca suntem un popor cu mai multa personalitate. Dar imitam in peramanenta Si nu imitam ce trebuie, ci ce e prost, pentru ca e la indemana. Ne e usor, nu ne aplecam catre cultul muncii. S-a impus in ultima perioada muzica rap, si stam cu ochii cascati la insiruirea de vorbe, pe care unii poeti americani o promoveaza intr-un anume fel. Nu ne sta bine, limba romana nu e facuta pentru asta. Ori in clipa in care au inceput sa imite si gesturile de le fac americanii, ma deranjeaza, nu-mi place.

Alex Sima: Ce credeti despre recent anuntata marire a taxelor?
Tudor Gheorghe: Nu mai cred nimic, e totul de o tristete fara limite. Azi discutam cu impresarul meu „Bai, nu mai fac spectacole, pentru ca lumea n-o sa mai aiba bani sa vina la sala”. Ne duc usor usor la indobitocire. O sa se organizeze din ce in ce mai des spectacole stradale, cand primaria plateste, vin gratis, si publicul uita drumul catre sala. N-o sa mai vezi publicul imbracandu-se civilizat sa mai vina la un spectacol. N-o sa mai aiba bani. Publicul meu sunt bugetarii, la spectacolele mele nu vin parvenitii, pentru ca sunt rafinate, intelectuale. Vin profesorii, vin pensionarii, vin tinerii care nu vor sa se tampeasca. Si astia n-o sa mai aiba posibilitatea. Ai putea sa-mi spui „sunt sponsori”, dar nu cred in asta. Si decat sa vad pe afis „Fabrica de salam cutare va prezinta un gest de cultura Tudor Gheorghe”, mai bine nu mai fac, m-as simti jignit.

Alex Sima: Va plac spectacolele din Romania? Mai aveti ce vedea? Va duceti mai des la teatru sau la concerte?
Tudor Gheorghe: Ma duc, cand am timp, si la teatre si la concerte. Sunt adeptul tuturor genurilor muzicale. M-am dus si la manele, din pura curiozitate, sa vad pana unde merge nivelul, pana unde se duce. N-avem limita la a cobori. Vulgaritatea nu are limita in a fi promovata. Dar gasesc, imi face placere sa gasesc lucruri bune si in lucrurile proaste. Romul Munteanu, un mare director de editura, mare critic, un boier de spirit romanesc, mi-a spus in urma cu vreo 40 de ani „O sa-ti dau o lista sa nu mai citesti toate prostiile. Cartile fundamentale”. El conducea editura Univers atunci. De-aia ma duc si vad spectacole, in clipa in care vad o distributie care stiu ca n-a facut compromis, un regizor care stiu ca merita sa-i urmaresc opera, ma duc sa vad spectacole.

Alex Sima: Cate ore va antrenati pe zi pentru a va mentine vocea?
Tudor Gheorghe: Ma scol dimineata in jur de ora sase in fiecare dimineata. Iau o gura de miere, beau un pahar de apa plata rece, si m-apuc de o miscare usoara. Dupa care alerg cateva zeci de minute. Ma intorc si fac un gen de gimnastica de mobilitate, si de respiratie. Fac un dus, mananc usor, fructe, si m-apuc de studiu. Daca ma scol mai de dimineata, m-apuc de lucru. Lucrez foarte bine cu mintea limpede. Selectia textelor, compus. Apoi consolidez, duc mai departe ideile. Studiile vocale nu sunt exagerate, dar nu trece o zi sa nu studiez macar o jumatate de ora vocea.

Alex Sima: Ati facut pauza mai mult timp vreodata?
Tudor Gheorghe: E groaznic, dupa ce nu mai canti un timp, nu mai poti sa canti. Vara fac asta, ma linistesc definitiv. Dau totul afara din minte. Ma duc la mare cu nevasta si ma uit dupa gagici. Umblu, ma plimb, nu fac nici un spectacol. Nici poetii nu scriu vara. Nu exista poezii scrise vara cu entuziasm. Primavara, hormonii incep sa umble si te apuca disperarea, poeme de dragoste, se trezeste natura, se trezeste viata, se trezeste omul. Toamna incepe meditatia. Vara e de stat.

Alex Sima: Eugen Barbu spunea ca de la Maria Tanase nu a mai vazut o asemenea personalitate si talent. Tineti minte cine vi s-a adresat prima oara cu apelativul “maestre”, acum folosit la scara larga in ceea ce va priveste?
Tudor Gheorghe: Uite asta… nu mi-am pus intrebarea. Cred ca la Craiova. Mi-a zis unu „Ba, maestre”. Nu mi-a placut asta cu „maestre” niciodata. In lumea muzicienilor, daca te duci la Filarmonica, zici „maestre”, 20 intorc capul. Toti sunt maestrii. Nu mi-a placut. Dar trebuie sa suport si asta.

Doua perioade au fost in istoria Romaniei care ma fac sa fiu mandru ca sunt roman.

Alex Sima: Cum vedeti viitorul Romaniei?
Tudor Gheorghe: Nu-l vad bine. Am o incredere extraordinara, poate exagerata, in inteligenta acestei generatii tinere. Totul depinde insa de ei. Am intalnit, de pilda, la Seattle, o echipa de tineri angajati la Bill Gates. Programatori. I-am vazut cum gandesc. Am fost la o pizza cu ei, si i-am intrebat ce-au de gand, cat mai stau. Unii voiau sa se intoarca in tara. Au inceput sa se certe intre ei, era frumos: „Ba, daca ma lasati sa plec singur numa’ cu Costel, va ia mama dracu’. Ori mergem 20 peste ei, si-i calcam in picioare, ori stam asa rataciti prin lume si ne calca ei”. Frumos gandit. De asta eu am facut o paralela, cu tinerii romani din perioada interbelica. Doua perioade au fost in istoria Romaniei care ma fac sa fiu mandru ca sunt roman. Prepasoptistii si perioada interbelica. Pana in ‘48 a fost o generatie de tineri nebuni, pe care chiar Eminescu ii lua in deradere (ai nostri tineri, care la Paris invata), dar s-au dus la marile universitati din Europa, s-au intors si au facut Romania. Si a fost perioada interbelica a unei generatii absolut fabuloase. Daca nu veneau comunistii peste noi, eram o cu totul alta Romanie. Numai in jurul lui Nae Ionescu la Criterion erau Vulcanescu, Comarnescu, Tutea, Eliade, da-ti seama ce oameni erau. Si asta era in toate domeniile. Proza, poezia, artele plastice, gandeste-te ca erau Brancusi si Tuculescu. Era Enescu. Ce lume a fost. Daca nu venea comunismul, astia ar fi dus esenta romaneasca in lume. Ei si asa sunt valori ale culturii universale. Ca nu poti sa treci peste Cioran sau peste Eliade daca esti un om cult European.

Alex Sima: Cam in cati ani vom mai ajunge acolo?
Tudor Gheorghe: Nu cred ca vom mai ajunge. Poate sa sara iepurele… Va fi greu, in orice caz.

Tudor Gheorghe intr-un concert din 2006: